Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

  Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decât mii de vorbe; a încerca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-l „bagi în sperieţi”. Şi „degeaba” se împerechează de minune cu „speriaţi”, amândurora adăugându-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda – are însă şi arierplanurile – unei întorsături caragialeşti – nu ţine stimabile! – căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gârleanu, Hogaş ori Brătescu-Voineşti.

  Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăsnaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitru cu bunul simţ al ţăranului sau târgoveţului a cărui credinţă dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da – e tare ca stânca (şi pentru el „ein’feste Burg ist unser Gott108).

  Că Dumnezeu nu există – n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră – nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decât o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi râde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfrânge dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spân, pe balaur) – pe calea derizoriului (ce spui dom’le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) – vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

  Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumitale şi darul pe care ţi 1-a dat Dumnezeu, atât îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunându-mi că nu există.

  Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.

  De urmărit în tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă şi isteaţă a stilului pentru accentuarea caracterului niţel naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv şi ridicol e şi Mâşchin) spre a-l identifica personajelor literaturii române în care se evidenţiază tocmai sfătoşenia, curăţia sufletească şi o anumită isteţime doveditoare a unei priceperi adânci şi unei înţelepciuni puţin pornită să se dea în vileag.

  Când Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono-fraza cetăţeanului turmentat, după cum tot caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este. Să vedeţi dumneavoastră. Daţi-mi voie să spun şi eu.

  Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decât ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pământului.

  Valorile româneşti şi creştine mărturisite Occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.

  Dispus să cred: că demonetizatul cuvânt „deşteptăciune” – atât de folosit în sens peiorativ pentru a caracteriza poporul român – e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atâta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune când i s-a spus că nu există Dumnezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot 's delight109. Când Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făpturile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), când îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă.”

  — Cu cât Dugay-Martin se recuză mai hotărât, mai temător, cu cât deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cât moartea lui Dumnezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surâsul lui Dumitru – nuanţat de o foarte uşoară supărare – devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vârstnic unui ţânc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente formulări filosofice nu-l pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitru, românul, ştie mai mult decât toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine 1-a moşit pe Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricât de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.

  Şi iată că încrederea lui e contagioasă!

  Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românismul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu, dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. Îi dovedeşte deznădăjduitul D. M. Că nu e pierdut şi că nu trebuie să-l renege pe Dumnezeu pentru că – deşi el, Dugay-Martin, n-o ştie – Dumnezeu