O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu, ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atâta doar că – deocamdată cel puţin – n-o ştiţi, nu vă vine a crede.

  Nota optimistă din încheierea nuvelei îl îndeamnă pe cititor să vadă că şi cei de la Chicago şi din alte părţi – Sorbona, Oxford, Salamanca, Iena, zice Sergiu Mandinescu sunt şi ei de la Dunăre, adică de la Dumnezeu.

  — Ce bine se potrivesc cuvintele de la Efes. 4, 13-l4 celor de mai sus: „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

  Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii.”

  — Spun şi eu: „Dumnezeu există”, deşi exprimarea este cum nu se poate mai greşită. Pentru a ne afirma credinţa, n-am găsit, noi oamenii, nici un alt termen decât pe acesta, cel mai nepotrivit din toate. Am putea eventual spune: Dumnezeu este, dar există e de un antropomorfism, mai rău, de o materialitate – choseite, Sachlichkeit, reitate, estime – şocantă. Pentru că toată lumea foloseşte expresia mă potrivesc uzului comun, înţelegând şi de aici că bieţii de noi, chiar când vrem să ne apropiem de Creator cu bunăvoinţă şi frumoase intenţii, nu vădim – spre marea dreptate a unui Barth, a unui Bultmann, a unui Tillich – decât că ne este imposibil s-o facem.)

  — Nu le-ar prinde rău oamenilor să-l citească mai mult pe Dickens, melodramatic şi romanţios cum e. (Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul de Crăciun fac şi eu o faptă bună – poate singura mea faptă bună, lăsând la o parte luarea Sfântei împărtăşanii şi cuvintele de încurajare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la sfârşitul lecturii nu-mi este ruşine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.)

  Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.

  Astăzi din nefericire Occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al XIX-lea şi nu mai crede în libertate, creştinism şi superioritatea culturii sale, e ca şi pierdut. Or fi mulţi ticăloşi printre albii Occidentului, dar ideile specifice Europei – libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea – sunt nobile idei cu valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le apere şi îngăduie să fie înlocuite cu invidia, răutatea, demenţa, tirania în care – nenorociţii – văd acum aurora imaculată a începutului şi idealului.

  — În prima zi, când au fost transferaţi de la Securitate la închisoare şi băgaţi într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş – citându-l pe Leon Bloy – i-a spus pastorului Wurmbrandt: „Dacă sunt mâhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.”

  — Iar despre „neluarea în tragic a păcatelor”. În ce sens? În sensul că pe diavolul care ne batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi să-l batjocorim batjocorind păcatele, adică demascându-le, demis-tificându-le şi dându-le în vileag drept ceea ce sunt: nişte prostii ridicole. (Aceasta este şi tema Visului unei nopţi de vară de Shakespeare: ridicolul şi nerozia patimilor trupeşti apar – în regia lui Peter Brook – atunci când Titania se îndrăgosteşte de Bottom prefăcut în măgar; caricaturizarea obscenităţii îi răpeşte diavolului masca tragică şi mantia strălucitoare a iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiaţă caraghioasă. Putem şi noi râde pe seama lui Mefisto.)

  De la spitalul din colţ – nu sunt mai mult de 50 de metri până la noi – doctorul Leopold Brauchfeld vine de trei ori pe zi să-i facă mamei injecţii. În faza ultimă a cancerului numai Dilaudid-Atropina, în doze masive, are eficacitate.

  Mai degrabă decât a evreu moldovean şi medic, Leopold Brauchfeld arată a condolier italian din secolul XIV şi a erou de film. Intrăm în vorbă, uneori vine şi noaptea. Deşi e rezervat şi reticent, nu-mi vine greu a bănui, a ghici că doctorul e comunist şi că activează într-un fel sau altul. Nu rezistă ispitei de a face niţică propagandă şi simte şi el nevoia de a vorbi. Şi ce îmbietor vorbeşte!

  Soţia lui – medic şi ea la acelaşi spital – e o femeie de o frumuseţe izbitoare, trupeşă şi oacheşă; e Sulamita însăşi. Amândoi muncesc de zor, sunt plini de abnegaţie şi devotament faţă de pacienţi, modeşti, neînfricaţi, pe stradă lumea se opreşte să se uite la numita pereche pe care o alcătuiesc, „el înalt şi ea înaltă”.

  După câtva timp nu se mai feresc de mine, îşi petrec la noi clipele de răgaz, vin cu viorile şi ne cântă (sunt buni muzicieni) şi-mi spun multe.

  Îi ascult, şi o clipă, o clipă îmi pare că. „Antifascismul” lor însă – oricât ar fi ei de curaţi, de cinstiţi, de vrednici, de chipeşi, de admirabili – e totuşi masca sub care stă altceva. Superioritatea lor personală nu justifică alt fascism, mai abitir?

  Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriţi de calităţile oamenilor spre a le îmbrăţişa ideile. Perechea Brauchfeld nu se poate compara cu oamenii printre care mă învârtesc, dar lumea pe care o vor ei e şi mai rea. Una este eroul, alta este ideea. Altă gâscă-n altă traistă. Vorba ovreiului: Tecuci e Tecuci şi Râmnic e Râmnic.

  — Domnul le spunea fariseilor şi cărturarilor: nici pe voi nu vă mântuiţi, nici pe alţii nu-i lăsaţi să se mântuiască (Mat. 23, 13; Luca 11, 12). În raporturile dintre Dumitru şi Dugay-Martin dimpotrivă, nu numai că pe sine se mântuie Dumitru prin credinţă şi încredere, dar şi pe Dugay-Martin îl ajută să se mântuie dezvăluindu-i prezenţa duhului divin într-însul. „Nu ştiţi oare ai