— Hristos a înţeles că pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu făcându-se trup va trebui să se jertfească, şi pentru ca jertfa să fie autentică şi buna Sa credinţă indiscutabilă, va trebui să-şi dea viaţa. Numai dându-şi viaţa – aici e totul, orice altceva e fleac, numai fapta aceasta face probă absolută, numai curajul în faţa morţii nu este echivoc şi nu poate fi bănuit ori interpretat – era în măsură a dovedi că n-a venit în lume degeaba şi că intenţiile Sale erau serioase.

  — Léon Daudet: epocile istorice au bolile lor proprii. Exemple: Evul Mediu – ciuma; secolul XVI – sifilisul; secolul XIX – tuberculoza; secolul nostru – cancerul.

  Cred că au şi păcatele viciile lor specifice. Unele, desfrânarea; altele, lăcomia; ori setea de cuceriri, cruzimea etc.

  În veacul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism, dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută. Convingerea deţinerii unicei formule a fericirii duce la dreptul de a o impune prin orice mijloace.

  De unde: intoleranţa, şi dreptul rezultat: cele mai abjecte căderi în cele mai putrede vechituri. Se urmăreşte noul şi perfecţiunea şi se repetă greşelile cele mai clasice şi se obţine putregaiul cel mai banal.

  Păcatul de angelism, a cărui inevitabilă consecinţă este intoleranţa, contrazice, terfeleşte esenţiala însuşire a omului: libertatea, consacrată de Hristos Iisus atât cât priveşte respectarea ei de către divinitate (Stau la uşa inimii şi bat), cât şi ca supremă făgăduinţă (dezrobirea din păcat vă va face liberi).

  Berdiaev: tragedia antică este aceea a destinului, tragedia creştină este aceea a libertăţii.

  Abatele (ulterior cardinalul) Daniélou: creştinismul nu trebuie să îmbrace neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e numai mediteranean, e universal, aparţine oricui în lume şi se cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va putea înfăţişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte bazinul lui mare terestrum.

  Hristos nu e legat de niciuna din formele noastre, oricât de frumoase ori de venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoruri, alte obiceiuri. S-ar putea să vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite – şi nu şade bine să ne speriem. Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de altceva? Nu suntem oare mădularele unei biserici căreia i s-a făgăduit un cer nou şi un pământ nou?

  — Până şi martiriul – nu numai modul de închinare – poate avea stilurile lui, diverse.

  Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile.

  Sub Henric al VIII-lea, John Fisher nu stă mult pe gânduri; stilul lui e al rapidităţii, pricepe situaţia din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă înspre eşafod.

  Thomas Moore, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu orice preţ. (Întocmai ca şi Socrate, aşa rezumă Bury atitudinea ilustrului acuzat: viaţa, da, însă numai cum o înţelegea el.) Până în ultima clipă Moore caută o soluţie – cinstită, care să nu contravină convingerilor sale – pentru a putea să rămână în viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui aprobare i se cere când îi va fi supus şi se va pronunţa atunci. Deoarece ştie – şi se ştie – că nu va accepta orice, aşteptarea lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit când a refuzat să depună jurământul care i s-a părut că nu-l poate depune şi s-a dus să moară, cu sânge rece şi calm deplin.

  Nici Domnul n-a căutat moartea. A aşteptat-o, dar n-a forţat lucrurile. Mântuitorul prin urmare nu aprobă setea de moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că, dimpotrivă, curajul creştinesc presupune dragostea de viaţă, dacă a trăi nu înseamnă a te ruşina de El şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui Dumnezeu, păstrarea ei cât mai mult se impune. Nu însă cu orice preţ: în orice clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim gata s-o dăm pentru ce ne depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră umbră. Numai astfel, pierzând-o, îi dăm vieţii o valoare. Paradoxul acesta – cel mai ameţitor – 1-a formulat învingătorul însuşi expressis vorbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt în suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi conformă cu voia Lui.)

  — Supărarea mea pe lordul Halifax, ministrul de externe al guvernului Neville Chamberlain, şi a teoriei sale pseudo-creştine (Who am I to judge110?), care implică totala cedare în faţa puterilor răului, îşi găseşte conformarea (strălucită) în observaţiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: „Un om politic mare şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular, ci trebuie să acţioneze şi să cârmuiască în interesul oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i este morala; dar pentru aceasta trebuie să creadă că există răul şi răii, s-o creadă tare şi să se ferească neîncetat de ei”.

  — Gherla, camera 87 (după o conversaţie cu părintele I. P.)

  Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-L conceapă ori destul suflet ca să-I cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pândă, foindu-se, forfotind, fâţâindu-se – waiting, ca Mr. Micawber, for something to turn up, poate pică ceva – la dispoziţia noastră oricând, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricât. Să nu se uite că principala lui tactică – ştiută