de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape – constă în a pretinde că nu există. Lutlier, când azvârlea călimara după el, făcea lucrul cel mai firesc – şi mai cuminte – din viaţa lui.

  — Carp în ziua de 12 februarie 1901, la Senat.

  E pusă la vot încrederea în guvern. Se vede limpede că votul va fi negativ dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform obiceiului. Carp interzice miniştrilor să voteze.

  Guvernul cade.

  Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guvernamentului cu două feţe care declară că-şi pune capul la dispoziţia preşedintelui consiliului, îi răspunde sec: „N-am ce face cu el”.)

  — Ştiu şi eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curaţi, dar prin toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem şi ţinută. Ţinuta nu e apanajul exclusiv al aristocraţilor de sânge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e şi o trăsătură esenţial creştină şi întru nimic nu ne cere Domnul şi Dumnezeul nostru mai puţin decât cere codul cavalerismului să fim bravi şi nobili.

  Spectacolul englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deşi e singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol pentru că gestul lui minor dă viaţă ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre (îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor.”(Care constituie şi textul cel mai potrivit pentru un torturat singur în celula sa.)

  Gentlemanul se fereşte să comită mârşăvii pentru că se vede pe sine însuşi din afară şi îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.

  Alte implicaţii: indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat respect datinilor şi obiceiurilor; purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincţie (Manole spunea onorabilitate) la care râvneşte (sfat categoric al lui Polonius pentru Laertes); înţelegerea faptului că prin ţinută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te apropii de el – e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe fiind, spune Eugenio d'Ors, prin ea însăşi înnobilatoare.

  Ţinuta în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor, nu mai e o problemă teoretică. Era foarte puţin probabil ca cineva să-l pălmuiască pe cardinalul-principe de Rohan când întrebării „ce veţi face dacă veţi fi pălmuit?” i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi face”. Dar e foarte probabil ca un european, începând cu a treia decadă a secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă, închis, pălmuit, torturat, făcut de batjocură. Acestuia, întrebarea cum te vei purta i s-a pus stringent şi imediat. Una este să ai un număr de bacili Koch în corp şi alta să fii bolnav de tuberculoză. E drept că şi orice gentilom putea fi provocat la duel la orice colţ de stradă pentru un scuipat sau o căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o categorie restrânsă, de nu profesională, educată şi pregătită în vederea unor asemenea posibilităţi. Antrenată. Copilăria şi tinereţea lor se desfăşura sub semnul creării reflexului instinctiv: insultei i se răspunde cu provocarea la duel. Altfel e pentru ţăranii, funcţionarii, profesorii, preoţii, liber profesioniştii care umplu camerele de închisoare prin care trec. Pentru ei, până mai deunăzi, schingiuirea, bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negândite. Iată de ce problema ţinutei ni se pune cu toată prospeţimea şi acuitatea – grăbită, brutală – a tot ceea ce ţine de rubrica existenţială.

  Sibiu, 1970

  Val. GL. Mă duce pe motocicleta lui cu ataş la Răşinari.

  Splendoarea satului acestuia românesc întreg construit din piatră, ca acelea săseşti, cu aceleaşi porţi uriaşe, acelaşi aspect de putere, belşug şi înstărire. Septembrie 14, ziua Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormântul lui Şaguna şi la casa lui Goga. Sunt fotografiat în faţa casei lui Goga; sărut zidul casei. Nu-s ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covârşit de frumuseţea locului şi de dragoste, fac ce-mi vine a face, nu-mi pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atât drept avem pe acest pământ, să nu ne sinchisim, când suntem fericiţi, de părerea celorlalţi.

  Apoi, de la Răşinari, o întindem pe Valea Stezii până la Curmătură.

  O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. Şi lui Virgil I., or râde oare şi ei?

  Septembrie, 1940

  Englezii dau un examen greu şi-l trec foarte cu bine.

  Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi şi pe acoperişuri şi după ce s-a dat alarma. Nu le pasă. Preoţii fac slujbe în bisericile năruite. Regele şi regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei în adăpost.

  Curajul ca însuşire comună. Ca lucru de la sine înţeles. Îndărătnicia în faţa primejdiei. Calmul ca virtute. Aristocraţie.

  — Poezia înfrângerii, respectul pentru moarte şi cei ce mor transfiguraţi prin resemnare şi simţământul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e şi retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, scârbit de invidia şi josnicia celorlalţi, preferă recontopirea în natură vieţii alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: Înfrângerea şi moartea tragică îl trec în măreţie, îl scot din lume şi din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieşit maculat din contactul cu politica şi angajarea în realitate.

  — Malraux:

  Cine e cavaler? „Oricine moare pentru ceea ce a ales.”

  — Eforie Nord.

  Întâlnirea cu Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din Freiburg:

  Ceea ce caracterizează poporul român este amenitatea.

  De fapt î1 repetă pe Alexandru Isaevici111: bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există bunăvoinţă ori amenitate, restul nu contează.

  — Iar Malraux: „Jertfa singură poate privi tortura drept în ochi, iar Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu fără de răstignire.”

  — Valery: „La urma urmei, nimeni,