Septembrie 1970

  Dr-ul Corneliu AX. Ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la Biertani. Suntem într-o excursie, el, soţia (născută Mareş, e fiica inginerului Nicolae Mareş, mort la Sigliet), Paul C. Şi eu.

  De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevăr locul depăşeşte entuziasta descriere a fostului meu coleg de şcoală.

  Ne conduce o săsoaică între două vârste, foarte amabilă, ne dă o mulţime de amănunte. Biserica a fost catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu episcopal. Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de reformaţi celor rămaşi catolici; amănunt înduioşător şi nobil.

  E şi o zi măreaţa de toamnă caldă, cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n dulceaţă şi inefabil. Biserica e pe o înălţime. Printre creneluri comuna se vede pustie, pe uliţe nu trece un singur om. Liniştea e desăvârşită. Miroase puternic a fân cosit, îmbătător. Pe vechile ziduri cenuşii se caţără grape de frunze roşii (un roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o clipă, impresia că sunt cu adevărat în rai, la propriu, că pe drumul de la şoseaua naţională până aici (un drum prost) am avut un accident, că am murit şi că am intrat în paradis. O clipa, dar nespus de lungă şi de convingătoare, fericirea e totală, iluzia e aproape absolută.

  N-am murit, nu sunt în în cer, dar locul e dintre cele mai frumoase ce se pot închipui şi vrăjile trecutului şi ale lui septembrie îl fac şi mai irezistibil.

  Deodată încep a bate clopotele, trase de doamna Philp la ore fixe. Întreaga boltă, de un albastru preacurat, răsună.

  Herr, mach uns frei112, scriu eu la sfârşit în registrul de însemnări al vizitatorilor.

  — Scuze, domnilor profesori M. Ralea, G. Călinescu şi Tudor Vianu, li se pot găsi multe şi cu piatra e greu să arunci. Ţinută, oricum, nu se poate spune că vor fi avut. Talent, maeştrilor T. Arghezi şi M. Sadoveanu nu li se poate contesta. De ţinută însă n-au dat dovadă.

  Dar n-au fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar spun şi eu, că n-au fost. Dar ar fi putut să fie, spun, şi mă refer la o frumoasă vorbă a lui Mirabeau: „Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie.”

  — Două trăsături de caracter ale cardinalului de Retz:

  Nu putea înţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi suflet un om atât de inteligent ca Mazzarini şi cum de nu putea da crezare nimănui (deoarece pe toţi îi bănuia asemenea sieşi).

  Se străduia să ţină minte numai răul pe care i-l făcuseră Ana de Austria şi cardinalul, iar binele pe care i-l făcuseră să-l uite.

  Jilava, sfârşit de noiembrie.

  Rafale de ploaie şi vânt. Urlete. Se aude cum totul, afară, geme. Jilava şi-a îmbrăcat veşmântul ei spectral de lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună ecouri prelungi. Smulse din ţâţâni (ori din cârlige), scândurile ferestrei se prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem deosebi silueta gardianului care controlează gratiile plimbând peste ele, ca pe coardele unei harfe eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave şi lugubre.

  Închisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită de valuri în actul întâi din Furtuna ori casa împresurată de viscol la Răscruce de vânturi.

  Toată această sinistră măreţie (zidurile îşi descoperă abia acum grosimea, celulele adâncimea, iar coridoarele nesfârşirea) îmi poartă – neaşteptat – gândul spre cavalerul japonez care solicită să fie iniţiat în secta zen şi pe care maestrul îl primeşte izbindu-l cu pumnul în faţă. Solicitantul ştie să primească: el, neînfricatul, surâde şi tace.

  Mai creştineşte nici că se putea.

  Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar iarăşi nu încape îndoială că inferioritatea asiatismului în raport cu doctrina creştină provine din două cauze: ignorarea Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic al existenţei.

  Gherla,camera preoţilor; Bucureşti,1965

  Iar „limitele” puterii lui Dumnezeu.

  A fi atotputernic înseamnă a dispune de libertatea să faci orice, binele sau răul. În acest înţeles Dumnezeu nu e atotputernic pentru că nu face răul. Dar nu-l face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să-l facă.

  Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: „Deşi Dumnezeu e atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi nici nu poate înşela pe oameni.”*

  Benjamin Constant în Cursul de drept constituţional socoteşte pe Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni în treburile omeneşti decât pentru a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu trebuie să-l ispitim, cerându-i lucruri pe care ştiam că nu le poate aproba.)

  Dumnezeu nu-i place lui Andre Gâde tocmai pentru că nu e straniu, cinic, gratuit, pentru că nu râde; zeii antici îi sunt simpatici deoarece nu cunoşteau limite morale şi-şi băteau joc de muritori.

  J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei – putere nelimitată, dar putere morală.

  A. N. Whitehead: Singura limită care i se impune lui Dumnezeu este aceea care decurge din bunătatea sa. Nu-i adevărat că Dumnezeu este din orice punct de vedere infinit. Dacă ar fi aşa, ar fi deopotrivă de bun şi de rău. E ceva hotărât, şi ca atare e mărginit.

  E. Burger: Nu infinitul este mai adânc decât Persoana, ci Persoana e mai adâncă decât infinitul.

  Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor, totul, orice-ul şi nedefinitul; e Dumnezeul ordinei şi bunătăţii, dragostei şi dreptăţii.

  Anatemă este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar greşit ar fi să înţelegem că poate acţiona după capriciu – ca zeii vechi.

  Discutăm astfel în celulă despre atributele şi puterile lui Dumnezeu şi uităm că trăim vremi ale dictaturii etatiste. Voltaire văzuse cum aveau să stea lucrurile (Despre necesitatea de a crede într-o fiinţă supremă): „Ferească-ne însă Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar care, necrezând în Dumnezeu, şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu.”

  Are dreptate Paul DiM.