— Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, în antichitate, se fereau să se considere fericiţi şi cu atât mai mult nu îndrăzneau s-o spună de teama de a nu stârni mânia zeilor şi a fi prigoniţi.

  Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar ne şi îndeamnă neîncetat să fim fericiţi, ne promite fericirea, ne-o prepară.

  Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea e o idee nouă, modernă. Cât priveşte jertfa, Dumnezeul creştinilor e de asemeni înnoitor: e exclusivist şi monopolist, şi-o rezervă toată pentru El.

  Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi Pemambuco), cleric „roşu”.

  Lui i se aplică Matei 24, 23-24: „Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo să nu-l credeţi.

  Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă.”

  Mai cred despre înaltul prelat cu floare roşie la butonieră ca se face vinovat de păcatul acela despre a cărui existenţă sunt perfect convins: păcatul de prostie.

  — Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educaţie: dormitoare neîncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa până seara, suferinţe, umilinţe; nedreptate. Mai ales nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viaţă? Desigur. Dar şi pentru Dumnezeu. Să înveţe că Duhul suflă unde şi când vrea, că suntem pe acest pământ în surghiun şi printre scârbe; şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne laude, să ne alinte.

  27 noiembrie 1950

  La birou, discutându-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului.

  În tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, bătând întreagă (păr, faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cât o ţine gura vorbind cu o babă şi un soldat. Baba şade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, slab şi foarte tânăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul taxatoarei:

  Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce mă închin.

  Ce urmează se pierde într-un uruit, apoi aud iar: puterE. Ţine apA. Zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap.

  Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-l aud.

  Dar lăţoasa continuă:

  Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?

  Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, întreruptă numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale mijlocului de transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decât dialectic şi materialist.

  Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue, dar sunt grăbit şi obligat să cobor. II invidiez pe Leon Daudet care povesteşte cum, prins de farmecul sintaxei folosite în conversaţiile populare, urmărea adesea pe străzile Parisului, până departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc şi miezos.

  — Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani (bucată la fel de importantă pentru sufletul românesc şi puterea sa transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda Meşterului Manole şi Mioriţa): „Simţi că prietenul nostru a început să se transfigureze, că are Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeţi, nu izbuteşte să exprime misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele? „

  — Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos, nu te va ierta Dumnezeu Tatăl.

  Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dumnezeu a murit, numai Hristos este.

  Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este singurul Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem.

  Textele, mai ales în Evanghelia Sf. Ioan, sunt numeroase şi concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 şi 29;' 8; 16, 28; 17, 8): „Eu am venit în numele Tatălui Meu.”; „Pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.'; „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.”; „Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine.”; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, care M-a trimis pe Mine.”; „Veţi cunoaşte că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl aşa vorbesc.”; „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu.”

  Textul esenţial este însă la 10, 9: „Eu sunt aşa; de va intra cineva prin Mine se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”.

  De ce spune Domnul „şi va ieşi”? Pentru a ne arăta că nu poate fi izolat de Tatăl şi de Duhul Sfânt. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. Treime suntem chemaţi să ajungem la sfârşit.

  Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovaţi de erezie, ei pierd din vedere existenţa Treimii pe care vor s-o despartă cu toate că ştiu prea bine ca e una şi nedespărţită.

  Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zâmbeşte şi ascultă): cum putem ieşi dintr-o dilemă inextricabilă?

  Mi-l citează pe Keyserling (deşi nu-l suferă): „Supravieţuitorii au fost aceia care au ştiut şi au voit să-şi asume un risc în plus.”

  E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului legat de risc: numai investind în plus, riscând, eşti îndreptăţit a câştiga. Prudenţii pierd. Există legi în toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala e legea „riscul în plus”, un fel de lege a plus valorii, a caprei în odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de nebunie (singura soluţie după La Rochefoucauld pentru unele situaţii).

  Anetta, ducându-se la