o şedinţă literară, a citit în pauză un afiş: Bufet pentru publicul consumator, i s-a părut însă în prima clipă că stă scris: pentru publicul conservator. Îi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole râde cu poftă. Anetta se înclină uşor: se simte gratificată.

  — Esteticienilor puri să le dea de gândit aforismul lui Vauvenargues: „Ca să ai gust trebuie să ai suflet.”

  — Jules Romains (Le vin blanc de la Villette): Dacă n-ar fi Dumnezeu, le-ar reveni drepţilor onorabila sarcină de a-l înlocui.

  Cu Al. Pal.: Hristos a venit în primul rând ca să ne scandalizeze; să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Maria care stă degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atâta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute dinadins tovărăşia hoţilor şi a fufelor; să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia Sâmbetei; să ne scuture, zgâlţâie, ameţească, scoată din ţâţâni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi ancestrale, din raţionamentele cele mai impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adâncurile noastre cele mai stratificate; să ne ardă cu sabia înroşită în foc. Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou, la ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă. Scoţându-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la Bucurie. („Marta trebăluia, iar Maria benchetuia.”)

  De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitaţie la linişte şi la ospăţ.

  La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un atribut al spiritului liber.

  — Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu.

  Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sânge.”

  Ideea poate fi tot atât de însetată de sânge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.

  Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după trup, al celui ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele” îi poate feri şi pe intelectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sângelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup.

  Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit. Dans, cântec, umor. Pentru cine a crezut în revoluţia socială (şi mă gândesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania D., la TR. În primul rând), o singură soluţie: sinuciderea.

  Atâţia ani de închisoare, ocnă, exil şi deportare în Siberia, atâtea suferinţe, jertfe şi nădejdi (principesa Alexandrina Kolontay: să ne culcăm devreme, tovarăşi, mâine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele mai abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului mic-burghez, la banalităţile cele mai sfâşietoare ale repertoriului revuistic. Mult sub nivelul spectacolelor de la „Mama”: Titi Mihăilescu şi Violetta Ionescu (aceştia lipsiţi, sărmanii de ei, de orice veleităţi mondial înnoitoare).

  Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate întemniţa pe oricine, ucide pe cine pofteşte, dar îi stau în faţă – dârze, indestructibile – trăiniciile: nevoia de iarmaroc, clişeele, internaţionala vulgarităţii, a Calului bălan.

  Pierre Gaxotte strigase şi el, comentând reclamele pentru împrumutul de stat cu dobândă şi pentru loteriile de stat: păi, le ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, oameni buni!

  La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor de antract ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele, jos pantalonii.

  Nu era, zău, nevoie de G. P. U., N. K. W. D., de K. G. B. Ori de Materialism şi Empiriocriticism.

  — Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie. Niciodată nu edulcorează, nu îndulceşte şi nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloşire. Pentru că numai având realitatea crudă în faţă ne putem cutremura şi o putem părăsi, transfigurând-o.

  — Spovedania este un exemplu de limbaj precis.

  Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat? Etc.

  — Pentru creştin totul se petrece ca şi cum vorbele, gândurile şi faptele s-ar imprima pe o trainică şi perenă peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie, iar materia e supusă principiului unităţii. Pelicula, aşadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfârşit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la iveală, va fi descoperit şi dat pe faţă; filmul care-l va face pe Satana să hohotească de râs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfăşura o bobină de pe care căinţa şi iertarea vor fi şters totul.

  Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricât de neînsemnat, să nu ne angajeze în întregime, ca orice exemplu, oricât de mărunt – în fundul celulei, în beciul poliţiei şi sub becul orbitor al camerei de anchetă – să nu aibă o valoare absolută.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Preda, Radu şi Stroe. Clothos, Athropos şi Lachesis. Mă trimisese Vaida în Portugalia să studiez constituţia lui Salazar. Se numeşte artimon. Se numeşte ax cardanic. Se numeşte dendrită. Se traduce prin condiţionalul trecut.

  — Că arta, spre deosebire de ce crede şi Nego, nu e lucru diavolesc o dovedeşte constatarea că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi nu are valoare decât dacă e un produs al libertăţii artistului şi propune ascultătorului