sau cititorului un caz de libertate. Teatrul, în special, nu poate trăi decât alimentat de libertate; construit în lumina determinismului, pe epicul obiectiv (Brecht) ori pe fatalităţi fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice (frigiditatea, sterilitatea, impotenţa, inversiunea) – întocmai ca bolile cronice – stârnesc compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia sfârşit pentru că unuia din concurenţi i s-a făcut rău nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament totalitar, unde se ştie dinainte cum se va vota (în unanimitate), poate fi o ceremonie, dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame e absoluta libertate a persoanei. Suspansul cel mai captivant provine din libertatea discreţionară a individului forma sa culminantă fiind desigur concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru.

  — Vai de noi dacă nu s-ar afla în Evanghelie parabola judecătorului nedrept. Ea ne pune la dispoziţie soluţia – grea, greoaie, disperată – a stăruinţii.

  Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici măcar cu unul drept, ci cu un boier mărinimos ne-o arată altă parabolă, a lucrătorilor tocmiţi la vie. Atenţie însă: suntem ispitiţi a prefera să renunţăm la plată decât să primească şi cel tocmit în ceasul al unsprezecelea cât primim noi.

  — Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

  Drepţii, protestând, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget. A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale.

  Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.

  — Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:

  Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămân printre roşcove şi porci.

  Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.

  Cea – foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă – a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!

  Cea – vai, rară – a fiului drept care nu e numai cuminte, ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul. (CF. Teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)

  — Cântecul omului”

  În Vechiul Testament omul îşi manifestă supremaţia faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se înălţa, răspunzând – odată cu Moise, patriarhii, drepţii şi proorocii – atunci când e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „Iată-mă, Doamne!”

  Prezent, drepţi, gata la ordine, oricând disponibil şi dispus, neşovăitor, prompt. Se împlineşte, înduhovniceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia creatorului.

  În Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredinciosul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.

  A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi ispisoace. Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguţătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul – întocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer – fără să mai treacă pe calea ocolită a raţiunii cortexului. A crede pe cuvânt, cuvântul Domnului Hristos care El însuşi nu-i decât Cuvântul.

  „Până când, proştilor, veţi iubi prostia?” (Pilde 1, 22)

  Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcisarea, liberarea de orori, pe întreita cale: a sexualităţii, muzicii şi stupefiantelor. Ororile de care le este scârbă sunt de adevărat oribile: războiul, făţărnicia, minciuna, ura.

  Rămâne numai de văzut dacă idealul spre care tânjesc le va oferi altceva.

  Rămâne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se vor dovedi eficace.

  Le-aş atrage atenţia asupra următoarelor puncte: a) Dacă nu-s cu desăvârşire proşti ar trebui să nu piardă din vedere că există o forţă – cu două feţe – care se uită la ei şi-i poate vindeca de orice alean răpindu-le orice mijloace de evaziune. Forţa e una, feţele sunt două: a lui Brejnev, a lui Mao; b) Mijloacele la care au recurs sunt aleatorii. Nu numai stupefiantului greu de procurat, dar şi sexului şi muzicii regimurile totalitare se pricep a le da caracter de inaccesibilitate. Pentru a le îndulci amarul şi a lecui deznădejdea mai accesibilă rămâne credinţa. Mai ales că devenind şi ea inaccesibilă în mult râvnitele regimuri, prezintă avantajul de a putea fi găsită în locuri mai greu de etatizat.

  — Don Quijote.

  Putem şi noi oricând – dintr-o clipă într-alta – prin voinţa şi capacitatea noastră de fericire, dacă înfrânăm imperialismul individual (numai eu am dreptate şi drepturi, numai eu nu sunt nebun, numai mie mi se cuvine), dacă ne însuşim în cât de mică măsură simţul relativităţii şi al ridicolului certurilor, ambiţiilor, resentimentelor; dacă stăruim asupra definiţiei date lui Iisus Hristos de pastorul Dietrich Bonhoeffer: Cel care există numai pentru alţii – nur fur andere da ist -; dacă înţelegem câtuşi de puţin toată mizeria invidiei şi mâniei, ruşinosul, sfâşietor de ruşinosul şi jalnicul ridicol al geloziei, invidiei şi răutăţii aşa cum trebuie să pară văzute de pe cruce şi cum desigur par văzute din închisoare sau de pe patul de moarte, putem, zic, într-o clipită să transformăm cârciuma în castel, celula, spitalul, strada, mahalaua, biroul în salonsalon de marchiză franceză din secolul XVIII, de prinţ al Renaşterii, de conac englez în mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau chiar în colţ de rai, în camera de ospăţ în casa din Betania.

  Scriptura ne arată că şi crucea – instrument de chin, batjocură şi