dolar, extratereştrii care au trasat liniile de la Nazca. Martinişti şi Skull and Bones, Zona 51 şi asasinarea prinţesei Diana. Grupul Bilderberg. Dumneavoastră afirmaţi mai devreme că o conspiraţie pe care o ştie toată lumea nu mai e niciun fel de conspiraţie. Secretul lui Polichinelle nu mai e de mult secret. Hrană pentru proşti şi creduli, pentru naivi şi săraci cu duhul. Şi ca să nu fie niciuna dintre toate astea, aţi inventat una nou-nouţă. Din câte îmi dau seama, nu aţi inventat-o pentru mine. Aparent, sunteţi o gaşcă ce joacă jocul ăsta. Îmi pare doar rău pentru bunicul. L-am crezut întotdeauna un om normal. Uşor exaltat şi pasional, dar normal. Şi acum asta. Mă simt jignit, zise Charles şi se înfundă în scaun.

Sir Winston îl privi cu interes. Zâmbi blând şi rosti doar atât:

— Febra e primul semn că organismul începe să lupte cu gripa.

Capitolul 122

Lui Werner îi veni aproape să sară în sus de bucurie când văzu limuzina neagră a lui Sir Winston Draper oprind în faţa intrării din Throgmorton Street. Stătea de o grămadă de vreme pe terasa aceea şi după ce mâncase cea mai oribilă plăcintă irlandeză standardizată şi băuse o bere neagră care nu îi prea căzuse bine, începuse să îl doară şi spatele. Se gândi că mai stă puţin şi se duce de-a dreptul la bătrân acasă dacă seniorul nu urma să apară în cel mai scurt timp. Rugile îi fură ascultate.

Cei doi coborâră chiar în faţa gărduleţului din metal şi intrară în curte pe lângă fântâna arteziană.

— N-am fost niciodată aici, zise Charles.

O uşă de la micuţul castel se deschise şi un domn zâmbitor îi întâmpină:

— Bun venit la Draper’s Hall, domnilor profesori!

Charles cunoştea casa din fotografii. Era sediul fundaţiei „The Drapers Company”, un ONG care se ocupa cu tot felul de acte de binefacere. Clădirea aparţinuse breslei Postăvarilor încă din 1543 chiar de pe vremea lui Henric al VIII-lea, iar ulterior lui Thomas Cromwell, Earl of Essex şi cancelar al regelui. Fusese executat chiar din porunca acestuia într-o afacere destul de complicată care includea pe undeva nişte bârfe despre impotenţa regelui şi despre sluta pe care cancelarul i-o adusese pe post de nevastă, pe numele ei Anne de Cleves. Reşedinţa a fost distrusă şi modificată în mai multe rânduri. Doar jumătate din ea a scăpat din bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial.

— Breasla noastră s-a înfiinţat încă din 1180, explică Sir Winston cu mândrie. Chiar dacă anul oficial al fondării ei e 1361. În 1438, a fost prima corporaţie engleză care a primit propriul ei blazon.

Rosti aceste cuvinte cu capul sus şi pieptul înainte. Apoi se apropie de Charles şi îi şopti la ureche:

— Ceea ce nu ne-a împiedicat să facem ce-am făcut.

Îl conduse pe Charles la etaj, îi prezentă camerele. Cea mai frumoasă şi mai celebră dintre ele, „The Livery Hall”, o sală cunoscută în întreaga Londră pentru balurile excepţionale pe care le găzduieşte şi pereţii decoraţi cu multitudinea de portrete ale regilor aşezate între coloane aurite, era mândria ordinului. Urcară la balconul sălii. Băiatul care îi condusese îi lăsă singuri. Un perete fals se dovedi a fi o uşă care se deschise la apăsarea degetului bătrânului. Charles văzu intrarea într-un birou.

— Ia te uite, exclamă Charles. Pasaje secrete peste tot.

Sir Winston intră primul şi îi făcu şi lui semn să-l urmeze. Camera era destul de mică. Era mobilată sumar – un birou din mahon, două scaune, un televizor încastrat în perete şi o mică bibliotecă pe rafturile căreia se vedeau câteva cărţi.

— Mă întorc imediat, îi spuse bătrânul şi ieşi trăgând uşa după el.

După câteva secunde se făcu întuneric şi televizorul se aprinse. Charles rămase cu gura căscată şi un nod i se urcă în gât.

— Dragul meu Charles, Charlie, scumpule! se auzi vocea bunicului său din difuzoarele plasate de-o parte şi de alta a ecranului. Dacă vezi înregistrarea asta înseamnă că a sosit timpul, că ai trecut cu bine peste micile capcane pe care ţi le-am întins într-un joc cam copilăresc. Te-am iubit mai mult decât am iubit pe oricine pe lumea asta şi m-am bucurat foarte mult că ai ajuns un bărbat aşa cum au fost toţi din familia noastră. Pe de altă parte, dacă vizionezi înregistrarea asta, probabil că bunul meu prieten Draper trebuie că ţi-a împuiat deja capul cu conspiraţii incredibile care, aşa cum te cunosc, te-au cam enervat şi te-au făcut să te îndoieşti până şi de mine. Mă bucur că primele lucruri pe care ţi le-am spus vreodată pot fi rezumate prin celebra replică a lui Descartes: „Cu cât te îndoieşti mai tare, cu atât poţi fi mai sigur că exişti”. Tot aşa cum mă bucur că dubiile fertile pe care ţi le-am sădit, alături de tatăl tău, în copilărie, te-au transformat într-un intelectual pursânge. Aşa cum ţi-am spus atunci că trebuie să treci orice informaţie prin filtrul propriei tale conştiinţe, te rog acum să laşi această îndoială la o parte şi să îl asculţi cu atenţie pe prietenul meu de o viaţă. Îţi cer acum un pic de credinţă. Te las cu bine, iubitul meu copil. Şi nu uita: Pâinea e viaţă.

Înregistrarea video se opri, iar lumina se aprinse. Nu avu timp să mediteze la ce văzuse pentru că bătrânul intră în încăpere. Sir Winston avea în mână o sabie într-o teacă neagră, foarte elegantă.

— Tizona? întrebă Charles.

Bătrânul dădu din cap.

— Asta chiar e sabia Cidului? mai întrebă Baker.

— Cine ştie? răspunse enigmatic şi dubitativ Winston.

Charles puse mâna pe sabie şi începu să o studieze înainte de a o scoate din teacă. Pe margine erau figurate şase blazoane ale breslelor Olarilor, Lăcătuşilor, Bărbierilor, Vopsitorilor, Blănarilor şi ale Vinarilor. Exact cum se aşteptase.

Sir Winston scoase două sticle de apă dintr-un minifrigider încastrat în mobilă, puse cu delicateţe mâna pe sabie şi o aşeză pe masă.

— O să ai timp să o studiezi cât vrei.

— OK, spuse Charles. Având în vedere că bunicul v-a pus o pilă, am de gând să