— Zău? Ce are? Am vorbit cu el în urmă cu câteva zile şi părea în regulă.

— Aţi vorbit cu el?

— Da.

— Ciudat. Cică ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală la inimă. O urgenţă. Dar nu am vorbit cu el, ci cu o asistentă.

Dădu să se ridice.

În acel moment Sir Winston scoase din buzunarul interior al sacoului un bilet de avion şi i-l întinse.

— Ţi-am rezervat deja un loc pentru primul zbor spre Washington. Mâine-dimineaţă la şase.

Charles se căută în buzunar după telefon. Nu era nicăieri. Îşi aminti că îl închisese când se urcase în avion şi că îl pusese în bagajul pe care îl lăsase la ambasadă.

— Mi-am lăsat telefonul la ambasadă. Ar trebui să îl sun.

Sir Winston nu prea înţelegea ce se întâmpla. Însă Charles se gândi că nu era imposibil ca Sir Winston să fi vorbit cu tatăl său înainte ca părintele lui să păţească ce a păţit. În fond, îl sunase şi el cu câteva zile înaintea operaţiei şi părea în ordine. Se gândi, în plus, că apariţia bunicului îi orientase afecţiunea înspre zona aceea a familiei şi că, probabil, îngrijorarea din acel moment nu era foarte justificată, de vreme ce asistenta care îl avea în grijă spusese că se afla în afara oricărui pericol. Era totuşi, ciudat, că tatăl lui nu îl sunase înapoi. Dar asistenta îi trimisese, aşa cum promisese, pozele cu peretele din pivniţa cu vinuri. Hotărî să pună deoparte orice fel de gând negru. Sir Winston începuse să vorbească, aşa că se concentră la ce auzea.

— După cum bine ştii, Vlad Ţepeş e trimis pe scaunul Ţării Româneşti în 1448.

— Da. L-a înscăunat Murat al II-lea.

— Da. Mai mult sau mai puţin. Mai degrabă a garantat pentru el şi l-a recomandat paşei Mustafa Hassan, care l-a sprijinit cu trupe pentru cucerirea tronului. După cum cunoşti, această primă domnie a durat foarte puţin.

— Vreo două luni.

— Da. Turcii nu erau disperaţi după el şi erau de părere că dacă îl învingea Vladislav al II-lea, care i-a ucis şi tatăl printre altele, aşa de repede, poate că nu era sortit de Allah să rămână pe tron. Important e ce învaţă Vlad din acea primă perioadă scurtă de domnie. În primul rând, că nu se poate baza pe boieri. I-au trădat tatăl şi l-au trădat şi pe el. Sau nu s-au implicat, ceea ce e acelaşi lucru. Neutrii ca Elveţia.

— Ea doua oară când vă aud vorbind aşa despre ţara asta. Aveţi o obsesie cu ea?

— O urăsc! şuieră printre dinţi bătrânul.

— O urâţi? Cum puteţi urî o ţară? Că ăsta e un concept destul de abstract.

— Ba te asigur că e o adunătură cât se poate de concretă de burghezi egoişti. Nu e vorba despre burghezia aceea activă care e motorul industrializării şi al capitalismului modern, ci de cea speculativă, care nu e, de altfel, decât o altă faţă a nobilimii. Hrăpăreaţă şi parvenită, laşă şi profitoare. Ce a dat Elveţia lumii? Bănci şi ceasuri. Niciunde nu e mai transparentă decât aici umbra funestă a lui Luther. Nu cel care a ridicat standardele educaţiei, obligând lumea să înveţe să citească şi să promoveze într-un anume sens raţiunea, ci cel care a spus că nu contează ce faci, ci contează în ce crezi. O ţară lipsită total de orice urmă de moralitate, de orice simţ al dreptăţii. Unde nu contează decât burţile lor. În rest, să piară lumea! Chiar dacă am putea vedea aici ceva din acel „Iubeşte şi fă orice” al Sfântului Augustin, evident fiind că iubind, nu poţi face orice, oamenii au înţeles de la Luther că partea spirituală e partea spirituală. Viaţa e altceva. Mizericordia Bisericii Catolice, cu toate excesele ei, e înlocuită cu egoismul dus la patologic. Morala dispare cu totul din discursul religios. În Elveţia se simte asta.

— Nu e chiar aşa.

— Ce nu e chiar aşa?

— Nici în cazul lui Luther, dar mai ales am oroare de judecăţile astea pauşale. Toţi ostrogoţii sunt răi. Asta duce direct la camerele de gazare.

Sir Winston se roşise foarte mult la faţă. Se aprinsese rău.

— Eu nu vorbesc despre judecăţi globale, despre generalizări abuzive, ci despre o formă de cultură care a devenit politică de stat. Întrebam ce a dat Elveţia lumii în afară de bănci şi ceasuri? Ce mare artist, ce mare om de ştiinţă? Ce mare politician? Ce mare gânditor? Nimic. Plictiseală mediocră, lipsită de valoare. Iarba tunsă la milimetru şi localităţi în care cetăţenilor li se restituie taxele pentru că nu mai e nimic de făcut cu banii aceia. Îţi spun eu care e trăsătura cea mai de preţ a Elveţiei. Neutralitatea în favoarea lor înşişi. Dacă ascunzi banii unui hoţ sau ai unui evazionist, se cheamă peste tot în lume complicitate. În Elveţia se numeşte secret bancar. Cu condiţia să iei şi tu un procent gras. Din bani furaţi. Asta nu te face hoţ?

Charles se îngrozi de ce declanşase. Era, oricum, un spectacol să îl priveşti pe bătrânul istoric cum se prăvălea peste adversar.

— Implicarea şi răspunderea aceasta limitată, lipsa moralităţii, au dus la celebra neutralitate a Elveţiei. Dante îi trimitea pe neutri în cel mai sinistru loc al Infernului, mai rău decât pe criminali. Ştii de ce? Naziştii au fost un accident al istoriei. Nişte criminali descreieraţi care au comis cele mai abominabile crime. Au creat o industrie a morţii. Fiindcă şeful lor cel mare era un nebun ajuns la putere, într-o conjunctură istorică ciudată. Răul aici a fost uşor de identificat şi, în cele din urmă, eradicat. Dar a fost vorba despre boală mintală, despre sălbăticie şi despre ură.

— Haideţi, Sir Winston, doar n-o să îi comparaţi acum pe elveţieni cu naziştii. Zău aşa!

— Elveţienii au rămas reci la suferinţele astea. Evreii omorâţi nu erau semeni de-ai lor, nu? Nu făceau parte din rasa omenească? Erau străini. Deci să se ducă la dracu’, nu? În timp ce