— Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Îmi pare foarte rău. Bine ar fi să se poată. Şi Nakata ar fi vrut să termine mai întâi cu piatra, dar, din păcate, trebuie să dorm. Nu îmi mai pot ţine ochii deschişi.

  — Parcă ţi se termină bateria.

  — Se poate. A durat mai mult decât credeam şi Nakata şi-a istovit puterile. Mă puteţi duce undeva unde să pot dormi?

  — Bine, luăm un taxi şi ne întoarcem la apartament.

  Poţi să dormi buştean, cât vrei de mult.

  Cum s-a aşezat în maşină, Nakata a început să picotească.

  — Tataie, mai rezistă puţin! După ce ajungem acasă, poţi să dormi cât vrei.

  — Domnule Hoshino?

  — Da?

  — Îmi cer scuze că v-am provocat atâtea necazuri, ni' găimă Nakata.

  — Necazuri au fost, ce să zic, recunoscu tânărul. Dar dacă stau să mă gândesc la tot ce a fost, eu am venit de bunăvoie cu dumneata, adică mi le-am asumat din proprie iniţiativă. Nu m-a pus nimeni. E ca şi cum ai deszăpezi de plăcere. Aşa că nu e cazul să-ţi faci probleme. Stai liniştit-

  — Fără dumneavoastră aş fi fost pierdut. Nu aş fi reuşit să fac nici jumătate din tot.

  — Atunci a meritat efortul.

  — Nakata vă este recunoscător.

  — Şi totuşi…

  — Da?

  — Şi eu am de ce să îţi fiu recunoscător matale.

  — Aveţi?

  — Umblăm împreună de vreo zece zile, timp în care am lipsit de la serviciu. La început am vorbit cu ei să-mi iau liber, dar dup-aia am chiulit cu neruşinare. Probabil că n-o să mă mai primească înapoi. Mă rog, dacă mă dau bine de tot pe lângă ei, ar putea să mă ierte. Dar, în fine, nu contează. Nu vreau să mă laud, dar sunt un şofer foarte priceput şi muncitor, aşa că de muncă se găseşte pe toate drumurile. De-asta nu-mi fac probleme şi ar trebui să nu-ţi faci nici dumneata. Ce vreau eu să zic e că nu regret deloc, în astea zece zile am trecut prin tot felul de chestii ciudate.

  A plouat cu lipitori, l-am întâlnit pe colonelul Sanders, m-am culcat cu cea mai frumoasă fată din lume, care e studentă la filosofie sau cam aşa ceva, am şterpelit piatra de intrare de la templu – o mulţime de lucruri ciudate. Zece zile pline de ciudăţenii cât să te ţină o viaţă întreagă. Parcă am fi fost într-un montagne russe, într-o cursă de testare.

  Hoshino se opri aici, gândindu-se cum să continue.

  — Dar, ştii…

  — Da? '

  — Cel mai ciudat dintre toate îmi pari chiar dumneata.

  Da, dumneata. Şi asta pentru că ai reuşit cumva să mă schimbi. Da, am senzaţia că m-am schimbat foarte mult în astea zece zile. Am început să văd lucrurile cu totul altfel.

  O muzică pe care înainte o găseam plictisitoare, acum îmi merge direct la inimă şi simt nevoia să stau de vorbă cu cineva care să simtă acelaşi lucru. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, iar acum lucrurile s-au schimbat fiindcă am fost alături de dumneata şi pentru că am putut să le văd Prin ochii matale. Sigur, nu am văzut chiar totul, dar anumite lucruri am reuşit să le văd, foarte natural. De ce?

  Pentru că îmi place foarte mult felul dumitale de a vedea lumea. De-asta te-am şi urmat până acum. Nu am fost în stare să mă despart de tine. Iar ăsta este unul dintre cele mai însemnate lucruri care mi s-au întâmplat vreodată.

  Pentru asta eu trebuie să îţi fiu recunoscător, nu dumneata mie. Bine, nu e vorba că-mi displace să-mi fii recunoscător.

  Ce vreau să spun e că mi-ai făcut mult bine. Pricepi?

  Insă Nakata nu mai auzea. Avea deja ochii închişi şi dormea, respirând regulat.

  — Ce om fericit! Zise Hoshino oftând.

  Tânărul l-a cărat pe Nakata până în casă şi l-a întins pe pat. L-a lăsat îmbrăcat cum era. Doar i-a scos pantofii şi l-a învelit cu o pătură. Nakata s-a foit puţin până s-a aşezat ca de obicei cu faţa spre tavan, apoi a dormit liniştit, fără să mai clintească un deget.

  „Măi, să fie! Sigur doarme iar buştean două-trei zile întregi”, îşi zise Hoshino.

  Insă lucrurile nu au decurs aşa cum se aştepta el. A doua zi, miercuri, înainte de prânz, Nakata era mort. Murise liniştit, în somn. Pe chip avea aceeaşi expresie senină, încât la prima vedere ai fi zis că doarme. Doar că nu mai respira.

  Hoshino l-a zgâlţâit de câteva ori şi l-a strigat, însă Nakata rămânea, fără îndoială, mort. Nu avea puls, iar când i-a pus o oglinjoară în dreptul gurii, nu s-a aburit. Nu mai respira deloc. Nu avea să se mai trezească niciodată la această lume.

  Rămas singur cu el în cameră, a observat că şi celelalte zgomote se stingeau. Sunetele realităţii înconjurătoare îşi pierdeau, pe rând, veridicitatea şi se preschimbau în tăcere.

  Liniştea se adâncea treptat, cum se adună mâlul de pe fundul mării. Se ridica până la glezne, până la brâu, până la piept. Cu toate acestea, Hoshino a rămas multă vreme lângă Nakata, măsurând din ochi tăcerea care se acumulaStătea pe canapea şi îi privea profilul, încercând să-i conştientizeze moartea. I-a luat mult timp ca să accepte totulAerul devenea apăsător, iar el nu mai reuşea să-şi dea seama dacă ceea ce simţea erau cu adevărat sentimentele lui. În schimb, i s-au limpezit anumite lucruri.

  Poate că moartea l-a ajutat să redevină „un Nakata obişnuit”, îşi zise tânărul. A fost prea multă vreme aşa cum a fost şi singurul fel în care se putea întoarce la normal era să moară.

  — Tataie! Îl strigă el. Nu prea ştiu cum să zic asta, dar n-ai avut deloc o moarte rea.

  Nakata