rămânea mort, cufundat în somnul profund, fără să-l mai tulbure nici un gând. Avea chipul senin, fără suferinţă, fără regrete, fără îndoieli. Foarte î la Nakata, îşi zise Hoshino. Nu ştiu ce sens a avut viaţa lui, dar dacă e s-o iau aşa, ce sens are viaţa oricui altcuiva? Ceea ce e important pentru noi, ce cântăreşte mult e felul în care murim. Felul în care trăim nu mai contează, comparativ cu felul în care murim, iar felul în care murim e hotărât de cel în care ne ducem viaţa, se gândea Hoshino, privindu-i chipul lui Nakata.

  Mai rămâne o singură problemă foarte importantă, şi anume că cineva trebuie să închidă piatra de intrare. E singurul lucru pe care Nakata l-a lăsat neterminat. Piatra e aici, lângă canapea şi ştiu că, atunci când va veni vremea, va trebui să o întorc şi să închid intrarea. Dar Nakata mi-a spus că piatra poate fi periculoasă dacă nu e mânuită cum trebuie. Trebuie să existe o anumită metodă corectă de a o întoarce. Dacă mă apuc eu s-o împing cu toată puterea şi o întorc cum nu trebuie, aş putea să dau întreaga lume peste cap.

  — Tataie, n-ai ce-i face, ai murit, dar uite ce treabă încurcată ai lăsat în urmă, îi spuse Hoshino.

  După cum era de aşteptat, nu a primit nici un răspuns.

  O altă problemă era ce să facă cu trupul neînsufleţit.

  Sigur, normal era să sune la poliţie sau la spital şi să îi cheme să îl ia. Aşa ar fi procedat nouăzeci şi nouă la sută din populaţia globului şi asta ar fi vrut să facă şi Hoshino.

  Insă Nakata era principalul suspect într-un caz de crimă şi Poliţia era pe urmele lui. Dacă aflau că a fost împreună cu el timp de zece zile, l-ar fi pus într-o poziţie dificilă. Puteau să-l ia la poliţie şi să-l supună unui interogatoriu nesfârşit, lucru pe care voia să-l evite cu orice preţ. Nu avea nici un chef să stea să povestească tot ce se întâmplase şi oricum nu putea să-i sufere pe poliţişti. Prefera să nu aibă de-a face cu ei.

  „Şi mai e o chestie”, îşi zise el, „cum naiba le explic ce-i cu apartamentul ăsta?”

  Un bătrân care arată aidoma colonelului Sanders ne-a pus la dispoziţie apartamentul. Ne-a spus că l-a pregătit special pentru noi şi că îl putem folosi cât dorim – ar crede poliţiştii aşa ceva? Cine e colonelul Sanders? Face parte din armata americană? Nu, ştiţi, de fapt e nenea de pe firma de la Kentucky Fried Chicken. Sigur îl ştiţi, nu, domnule detectiv? Da, cel cu ochelari şi ţăcălie albă… Făcea pe peştele pe o străduţă dosnică din Takamatsu. Aşa l-am cunoscut. Mi-a făcut rost de o femeie. Dacă le zic aşa ceva, mă fac tâmpit şi mă şi caftesc de nu mă văd. Indivizii ăia sunt un fel de yakuza cu salariu de la stat.

  Hoshino oftă din toţi rărunchii.

  Ce trebuie să fac eu e s-o şterg de-aici, cât mai repede şi cât mai departe. Dau din gară un telefon anonim la poliţie, le comunic adresa şi le spun că în locuinţa respectivă e o persoană moartă. Mă urc apoi frumuşel în tren şi mă duc înapoi la Nagoya. Aşa rămân complet neimplicat în toată treaba asta. A murit de moarte bună, n-au ce să investigheze aici. O să vină rudele să-l ia şi o să-l înmormânteze. Eu mă duc înapoi la firmă, mă pun în genunchi în faţa şefului, îmi cer scuze, promit că o să fiu serios de acum încolo şi totul o să reintre în normal.

  Hoshino şi-a adunat bagajele. Şi-a îndesat hainele în geantă, şi-a pus şapca pe cap, şi-a scos coada prin gaura de la spate şi şi-a pus pe nas ochelarii verzi de soare. Îi era sete şi a scos o cutie de Pepsi light din frigider. Cât a stat sprijinit de uşa frigiderului şi l-a băut, i-au picat ochii pe piatra de lângă canapea. Piatra de intrare, întoarsă p* partea cealaltă. S-a întors în dormitor şi s-a mai uitat dată la Nakata, care era întins pe pat. Nu părea mort.

  Părea că încă mai respiră liniştit. Ai fi zis că odată se ridică şi zice: „Domnule Hoshino, a fost o greşeală, Nakata nu a murit.” Dar nu era aşa. Nakata chiar murise. Nu avea să se întâmple nici un miracol. Trecuse deja în lumea celor drepţi.

  Cu cutia de Pepsi încă în mână, Hoshino clătină din cap.

  Nu e bine, îşi zise el. Nu pot să las piatra aşa. Dacă rămâne aşa, Nakata n-o să se poată odihni în pace. Era genul de om căruia îi plăcea să pună lucrurile în ordine. Dar i s-a terminat bateria şi n-a mai apucat să-şi ducă treaba la bun sfârşit. Tânărul a mototolit cutia şi a aruncat-o la coşul de gunoi. I s-a făcut din nou sete, s-a dus la bucătărie, a luat din frigider încă o cutie de Pepsi light şi a desfăcut-o.

  Nakata mi-a spus că înainte să moară îşi dorea să fie în stare să citească, măcar o dată. Ar fi vrut să meargă la bibliotecă şi să citească după pofta inimii. Insă a murit fără să i se îndeplinească dorinţa. Bine, e posibil ca acum, mort, să fi ajuns în altă lume, în care e „un Nakata obişnuit” şi ştie să citească, dar cât a fost în lumea asta, n-a putut, nici până în ultimul moment. Dimpotrivă, ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să ardă litere. A aruncat în neant mii de cuvinte. E ironic. Trebuie neapărat să-i mai îndeplinesc cumva o ultimă dorinţă. Trebuie să închid piatra de intrare.

  Este un lucru extrem de important. La cinematograf sau la acvariu tot nu mai pot să îl duc.

  După ce şi-a terminat cutia de Pepsi, s-a dus lângă canapea, s-a aşezat pe vine în faţa pietrei şi a încercat să o ridice.