mesajul în foarte multe exemplare, să zicem, reuşeşte apoi să le împartă la cât mai multă lume. Şi se bazează că mesajul fiind atât de puternic, se va propaga de la sine. În termenii de astăzi, se va viraliza. Din gură în gură. Să presupunem că pot accepta asta. Dar am câteva nelămuriri. Unu: foarte puţină lume ştie să citească în epocă. Doi: şi dacă ştie să citească, un breslaş dintr-ăsta care vorbeşte limba locului sau un dialect oarecare, sigur, habar n-are latineşte. Şi, în sfârşit, de ce ascunde mesajul într-o Biblie a cărei producere durează, costă enorm şi mai e şi greu de ascuns şi de transportat, şi nu trage câteva mii de foi simple, cu litere de-o şchioapă?

— Astea, chiar dacă le exprimi în felul tău, sunt întrebări pertinente. Gutenberg are nevoie de bani. De foarte mulţi bani. Ţepeş întârzie cu banii pentru că primeşte numai o parte şi doar foarte târziu tocmai de la Skanderbeg, din Albania. Nu mai are răbdare şi se împrumută de la unul, Fust, despre care ştim că este agent.

— Apropo, am mai auzit asta. Al cui?

— Al Consiliului, desigur.

— Fireşte.

— Iar ăsta va pune mâna pe tipografie şi va superviza tot ce se scoate la tipar. Deoarece vorbele umblă, cum ziceam, şi Consiliul află şi el de intenţia domnitorului român. Să îţi răspund acum la întrebări. E suficient ca unul să ştie să citească într-un grup, pentru ca mesajul să fie universal. E în latină, fiindcă e limba oficială şi are nevoie ca mesajul să se răspândească pretutindeni.

— Da. Nu putea să scrie, ca pe cutiile de detergenţi, în toate limbile pământului. Nu i-ar fi ajuns Bibliile. Mai ales pe vremea aia, când la fiecare colţ se vorbea altceva. Just.

— În ceea ce priveşte dimensiunea suportului, aici sunt două variante. Fie că iniţial intenţionează o multiplicare de genul celei pe care o pomeneai tu, fie crede că Biblia e cartea cărţilor şi că e esenţial ca mesajul să se transmită prin intermediul ei. Poate că e vorba şi despre ceva mistic în asta.

— Şi care este mesajul?

— Ai răbdare. Poate că trebuia să te las să citeşti singur din marea carte a breslei noastre, pe care ţi-am arătat-o. Dar timpul ne presează, iar să descifrezi tot ce au scris ăia în amestecul de limbi în care e scris ţi-ar fi luat o veşnicie. Te asigur că vei intra curând în posesia ei. Din Albania Ţepeş ajunge, pe mare, la Florenţa, unde convocase o întâlnire a breslelor. Florenţa era oraşul cel mai reprezentativ din întreaga Europă pentru bresle. Problema e că aici conflictul între bresle e deja deschis. La vedere. „Artele” mari nici nu vor să audă de o astfel de întrevedere. Poate şi sub influenţa Consiliului, însă judecătorii şi notarii, bancherii şi medicii, Calimala în special – absolut cea mai puternică breaslă ce şi-a luat numele după cartierul rău famat în care se afla sediul lor central şi care erau traderi şi importatori de textile – sunt pe cai mari. Transformările care urmează îi vor face mai puternici şi mai bogaţi şi ei ştiu asta, sau o intuiesc. Dispreţul lor faţă de micii producători, care se răsfrânge şi în modul în care îi tratează, ca pe nişte sclavi, e de notorietate. Mi se pare că ai scris şi tu despre asta.

— Într-adevăr, confirmă Charles.

— Ei bine, ăştia îi ridiculizează. Până la urmă întâlnirea are loc, cu bresle mai mici. În documentele din cartea, deşi e impropriu spus, să zicem din culegerea pe care ai văzut-o, există minuta acestei întrevederi. Ştiu că vrei s-o vezi şi ţi-am promis că o s-o vezi. E important acum să ai încredere şi să mă asculţi.

Charles îşi aminti de mesajul bunicului de mai devreme. Şi, oricum, povestea i se părea captivantă. Voia să o audă până la capăt.

— Şaizeci şi unu de oameni din bresle, din întreaga Europă, sunt prezenţi, întâlnirea se ţine într-un depozit al breslei Postăvarilor, cea în a cărei clădire te afli acum.

— Postăvarii nu erau importanţi în vremea aia? Eu îmi amintesc că da.

— Da. Suntem singura breaslă, cu adevărat puternică, reprezentată la acea întrevedere. Aşa a decis acel predecesor despre care îmi place să cred că e un foarte îndepărtat strămoş al meu. El povesteşte cu lux de amănunte cum a decurs întâlnirea.

Capitolul 124

Werner îşi consultă ceasul şi intră, pentru a patra oară, de pe telefonul mobil, pe site-ul celor de la New York Times, la rubrica dedicată anunţurilor mortuare. Nicio postare care să se supună regulilor. Se uită iar la ceas. Trecuseră aproape şase ore de când vorbise cu Eastwood. Fie acesta nu trimisese mesajul încă, fie nu avea nici cea mai mică intenţie să o facă. Era aproape ora zece la Los Angeles. Puse mâna pe telefon şi îşi sună şeful. Abia apucă Martin să răspundă, că se şi repezi:

— Ai convocat întâlnirea?

— Aşa o să fie discuţiile noastre de acum încolo?

Martin îşi dădu seama că dacă i-ar fi stârnit fie şi cea mai mică bănuială lui Werner, risca să piardă cartea. Şi asta ar fi fost o catastrofa. Aşa că îşi moderă vocea.

— Dragul meu, acum eşti membru deplin în cea mai puternică organizaţie imaginată vreodată de om. Noi nu avem obiceiul să ne minţim între noi. Bineînţeles că am lansat invitaţia. La câteva minute după ce m-ai sunat. În data de 21 dimineaţa.

— La ora unsprezece.

— Da, întocmai. Te aşteptăm cu drag. Prietenii noştri sunt cu toţii nerăbdători să te cunoască personal. Sper că vei fi aici.

— Da. Cu siguranţă.

Martin îl minţise încă o dată. Lăsase de înţeles că membrii Consiliului se cunoşteau între ei. Werner ştia că existau doar două modalităţi de convocare a Consiliului: anunţul în ziar sau, în caz de extremă urgenţă, telefonul direct. Eastwood era singurul care îi cunoştea pe toţi membrii şi îi putea convoca direct. Werner intră în istoricul convorbirilor şefului său, din acea zi. Fusese sunat o singură dată şi nu dăduse nici măcar un singur telefon.

Intră în aceeaşi aplicaţie pe care o accesase