O vreme înaintăm din nou în tăcere, dar cu o viteză mai puţin nebună. S-ar părea că testul s-a încheiat.

  — Pe aici nu sunt şerpi veninoşi? Pun eu întrebarea care mă tot preocupă.

  — Şerpi veninoşi? Zice cel înalt, cu ochelari, fără să se întoarcă spre mine.

  Vorbeşte privind doar drept în faţă, de parcă în orice moment ceva de maximă importanţă ar putea să-i sară în cale.

  — Nu m-am gândit niciodată la asta.

  — Ar putea să fie, spune cel solid, întorcându-se spre mine. Nu-mi amintesc să fi văzut, dar se poate să fie.

  Oricum, şi dacă ar fi, n-au nici o legătură cu noi.

  — Ce vrem noi să spunem, adaugă celălalt senin, e că pădurea asta nu-ţi vrea nici un rău.

  — Aşa că nu trebuie să-ţi pese de şerpi veninoşi. Te-ai liniştit?

  — Da.

  — N-o să-ţi facă nimic nici un rău aici, nici şerpi veninoşi, nici păianjeni veninoşi, nici insecte veninoase, nici ciuperci otrăvitoare, nici altceva.

  — Altceva? Întreb eu.

  Sunt foarte obosit şi nu mai sunt în stare să gândesc prea clar.

  — Alte lucruri, alte vietăţi. Nimic n-o să-ţi facă vreun rău aici. Suntem în inima pădurii. Nimeni n-o să-ţi facă nici un rău, nici măcar tu însuţi.

  Mă lupt să înţeleg ce a zis, însă oboseala, transpiraţia, efectul hipnotic pe care îl creează repetiţia se suprapun şi puterea mea de gândire scade. Nu sunt în stare să mă gândesc la nimic serios.

  — Pe când eram soldaţi, ne puneau să facem nişte exerciţii foarte dure de străpuns inamicul cu baioneta, spune cel solid. Ştii cum se foloseşte baioneta?

  — Nu.

  — Mai întâi o înfigi bine în inamic, apoi o întorci în toate părţile şi îi faci praf măruntaiele. N-are scăpare, moare în chinuri. Moartea e lentă şi trece prin nişte chinuri cumplite.

  Dar dacă doar înfigi baioneta, fără să o învârti, inamicul se ridică şi îţi sfâşie ţie măruntaiele. Asta era lumea în care trăiam noi.

  Măruntaie, mă gândesc eu. Oshima mi-a spus că sunt o metaforă pentru labirint. Lucrurile încep să se încâlcească în mintea mea, să se amestece. Nu mai sunt în stare să le disting unele de altele.

  — Înţelegi de ce oamenii fac o asemenea atrocitate altor oameni? Întreabă soldatul înalt.

  — Nu.

  — Nici eu, răspunde el. Nu voiam să sfârtec măruntaiele nimănui, fie el soldat chinez, rus sau american. Însă asta era lumea în care trăiam şi de-asta am fugit. Un lucru vreau să nu-l înţelegi greşit: nu suntem nişte oameni slabi.

  Dimpotrivă, ca soldaţi eram străluciţi. Pur şi simplu nu am suportat ideea de a ne supune unei voinţe atât de violente.

  Nici tu nu eşti slab, nu?

  — Nu-mi dau seama singur, răspund eu sincer. Insă toată viaţa mi-am tot spus că trebuie să mă fac măcar puţin mai puternic.

  — Asta contează mult, spune soldatul solid, întorcându-se către mine. E foarte important să vrei să te faci mai puternic şi să lupţi pentru asta.

  — Îmi dau seama că eşti puternic şi fără să-mi spună altcineva, intervine celălalt. Să ajungi până aici, la vârsta asta-

  — Eşti zdravăn, da, adaugă celălalt admirativ.

  În sfârşit, cei doi se opresc. Soldatul înalt îşi scoate ochelarii, îşi freacă nasul de câteva ori şi îi pune înapoiNici nu gâfâie şi nici nu sunt transpiraţi.

  — Ţi-e sete? Mă întreabă cel înalt.

  — Puţin, răspund eu, dar adevărul e că sunt mort de sete pentru că am aruncat rucsacul cu tot cu bidonul de apă.

  Îşi desprinde de la brâu gamela de aluminiu şi mi-o întinde. Dau pe gât câteva guri de apă călâie care îmi ostoieşte tot corpul. O şterg la gură şi i-o înapoiez mulţumind. Soldatul încuviinţează în tăcere.

  — Suntem pe creastă, spune celălalt.

  — Coborâm dintr-o suflare, vezi să nu cazi, mă atenţionează celălalt.

  Începem apoi să coborâm panta alunecoasă.

  Pe la jumătatea pantei, cotim larg, ieşim dintre copaci şi în faţă ne apare acea lume.

  Cei doi soldaţi se opresc şi se întorc spre mine. Nu spun nimic, dar ochii lor îmi vorbesc. Aici este locul în care trebuie să intri. Mă opresc şi eu şi privesc lumea.

  Este o depresiune plată, scobită natural în relief. Nu pot să-mi dau seama câţi oameni trăiesc acolo, dar judecând după dimensiunile locului, nu pot fi prea mulţi. Sunt câteva drumuri, presărate pe margini cu clădiri. Străzi înguste, case mici. Nu se vede nici ţipenie de om. Clădirile sunt inexpresive, construite pe ideea de a feri de intemperii decât de a avea un exterior estetic. Nu este suficient de mare pentru a-l numi „oraş”. Nu se văd nici magazine şi nici instituţii publice mari. Nici urmă de firme sau panouri. E doar o mână de clădiri simple, de aceeaşi mărime şi cu acelaşi aspect, dispuse la întâmplare şi care formează o aşezare. Nici o casă nu are grădină, iar de-a lungul străzilor nu sunt copaci, de parcă ar fi suficientă pădure în jur ca să mai aibă nevoie de alte plante.

  Adie o pală de vânt care străbate pădurea şi flutură frunzele de prin jurul meu. Foşnetul acela anonim îmi lasă dâre pe membrana minţii. Ating cu mâna trunchiul unui copac şi închid ochii. Dârele arată ca un cod, pe care eu nu reuşesc să îl descifrez. Parcă ar fi o limbă străină, complet necunoscută mie. Deschid ochii resemnat şi privesc din nou lumea cea nouă care se întinde în faţa mea. Oprit la jumătatea pantei, privind acel loc împreună cu cei doi soldaţi, simt cum dârele din mine se mişcă mai departe.

  Codul se rescrie, metafora se preschimbă. Simt că mă îndepărtez de mine şi plutesc.