— Da, domnule capelan, a fost cu siguranţă cumplit, spuse el în cele din urmă. Nu ştiu cum o vom consemna fără a ne strica imaginea.

  — Nu la asta m-am referit, îl mustră ferm capelanul, fără nici o teamă. Unii dintre cei doisprezece oameni îşi efectuaseră deja cele şaptezeci de misiuni.

  Colonelul Korn izbucni în râs.

  — Ar fi mai puţin cumplit dacă ar fi fost toţi oameni noi? întrebă el caustic.

  Capelanul era din nou total derutat. O logică imorală părea să-l pândească la fiecare cotitură. Era mai puţin sigur pe el când continuă şi de aceea vocea îi tremură.

  — Domnule colonel, nu este deloc drept să siliţi oamenii din acest grup să efectueze optzeci de misiuni, când oamenii din alte grupuri sunt trimişi acasă după cincizeci sau cincizeci şi cinci de misiuni.

  — Vom lua în considerare această chestiune, spuse colonelul Korn plictisit şi indiferent, după care dădu să plece. Adios, padre.

  — Ce înseamnă asta, să trăiţi? insistă capelanul, piţigăindu-şi vocea.

  Colonelul Korn se opri cu o expresie sâcâită şi cobori un pas.

  — Înseamnă că ne vom mai gândi, padre, răspunse el cu sarcasm şi dispreţ. Doar nu crezi că facem ceva fără să ne gândim?

  — Nu, să trăiţi, presupun că nu. Dar nu v-aţi gândit până acum, nu?

  — Ba da, padre, ne-am gândit. Dar, ca să te fac fericit, ne vom mai gândi şi dumneata vei fi prima persoană căreia îi vom spune dacă vom ajunge la o nouă concluzie. Dar acum, adios.

  Colonelul Korn se îndepărtă din nou, urcând grăbit scara.

  — Domnule colonel Korn!

  Strigătul capelanului îl opri iarăşi pe colonelul Korn. Întoarse încet capul spre capelan, cu o expresie de enervare posacă. Cuvintele ieşeau din gura capelanului într-un torent vijelios.

  — Aş dori, să trăiţi, să-mi acordaţi permisiunea de a discuta această problemă cu generalul Dreedle. Doresc să aduc protestul meu la cunoştinţa Cartierului General al regimentului.

  Fălcile grase şi întunecate ale colonelului Korn se umflară brusc, înăbuşindu-şi un hohot de râs, şi ofiţerul întârzie o clipă cu răspunsul.

  — E-n regulă, padre, răspunse el cu o veselie răutăcioasă, străduindu-se să rămână serios. Ai permisiunea mea de a te adresa generalului Dreedle.

  — Vă mulţumesc, să trăiţi. Consider că se cuvine să vă avertizez că eu cred că am o oarecare influenţă asupra generalului Dreedle.

  — Amabil din partea dumitale că m-ai avertizat, padre. Şi consider că se cuvine să te avertizez că nu-l vei găsi pe generalul Dreedle la regiment.

  Colonelul Korn rânji răutăcios, apoi izbucni într-un râs victorios.

  — Generalul Dreedle a plecat, padre. A venit generalul Peckem. Avem un nou comandant de regiment.

  Capelanul încremeni.

  — Generalul Peckem!

  — Exact, domnule capelan. Ai vreo influenţă asupra lui?

  — Nici nu-l cunosc pe generalul Peckem, protestă disperat capelanul.

  Colonelul Korn izbucni iarăşi în râs.

  — Păcat, domnule capelan. Colonelul Cathcart îl cunoaşte foarte bine.

  Colonelul Korn chicoti în mod constant, cu o bucurie răutăcioasă, încă o secundă sau două, apoi se opri brusc.

  — Şi apropo, padre, avertiză el sec, împungând o singură dată cu degetul pieptul capelanului. A ieşit la iveală legătura dintre dumneata şi doctorul Stubbs. Ştim foarte bine că te-a trimis astăzi aici ca să te plângi.

  — Doctorul Stubbs? clătină din cap capelanul, protestând nedumerit. Nu l-am văzut pe doctorul Stubbs, domnule colonel. Am fost adus aici de trei ofiţeri necunoscuţi, care m-au dus jos în pivniţă, fără să aibă nici un drept, m-au interogat şi m-au insultat.

  Colonelul Korn îl împunse din nou în piept pe capelan.

  — Ştii foarte bine că doctorul Stubbs mi-a spus că oamenii din escadrila lui n-au fost obligaţi să efectueze mai mult de şaptezeci de misiuni. Ei bine, padre, sunt obligaţi să efectueze mai mult de şaptezeci de misiuni, pentru că îl transferăm pe doctorul Stubbs în Pacific. Aşa că adios, padre. Adios.

 GENERALUL SCHEISSKOPF.

  Deedle plecase şi generalul Peckem venise, iar generalul Peckem abia se mutase în biroul generalului Dreedle, în locul lui, când superba victorie militară repurtată începu să se năruie în jurul lui.

  — Generalul Scheisskopf? îl întrebă el nevinovat pe sergentul din noul lui birou, care îi aduse la cunoştinţă ordinul sosit în dimineaţa aceea. Vrei să spui colonelul Scheisskopf, nu?

  — Nu, să trăiţi. Generalul Scheisskopf. A fost avansat la gradul de general azi-dimineaţă, să trăiţi.

  — Asta este cu siguranţă foarte ciudat. Scheisskopf? General? Ce fel?

  — General-locotenent, să trăiţi, şi…

  — General-locotenent!

  — Da, să trăiţi, şi doreşte să nu daţi nici un ordin nimănui aflat în subordinea dumneavoastră, fără a vă consulta mai întâi cu dânsul.

  — Ei, să fiu al naibii! cugetă generalul Peckem uimit, înjurând cu glas tare poate pentru prima dată în viaţă. Cargill, ai auzit? Scheisskopf a fost avansat direct general-locotenent. Pun pariu că avansarea mi-era destinată şi că i-au acordat-o lui din greşeală.

  Colonelul Cargill îşi freca gânditor bărbia fermă.

  — De ce ne dă el ordine?

  Faţa distinsă, bine spălată şi lucioasă a generalului Peckem se crispă.

  — Da, sergent, rosti el rar, încruntându-se, fiindcă nu înţelegea. De ce ne dă el ordine dacă ţine încă de Serviciul Special, iar noi ţinem de operaţiunile de luptă?

  — Aceasta este o altă schimbare care s-a făcut azi-dimineaţă, să trăiţi. Toate operaţiunile de luptă intră acum sub jurisdicţia Serviciului Special. Generalul Scheisskopf este acum noul nostru comandant.

  Generalul Peckem scoase un strigăt ascuţit.

  — Dumnezeule! se tângui el şi toată stăpânirea lui îndelung exersată se spulberă, dând în isterie. Scheisskopf comandant? Scheisskopf? Cargill, dă-mi-l pe Wintergreen! Scheisskopf? Nu Scheisskopf!

  Toate telefoanele începură să zbârnâie deodată. Un caporal intră în fugă şi duse mâna la chipiu.

  — Să trăiţi, afară e un capelan care