— Spune-i să plece, spune-i să plece! Avem şi aşa destule nedreptăţi! Unde e Wintergreen?

  — Să trăiţi, e generalul Scheisskopf la telefon. Vrea să vă vorbească imediat.

  — Spune-i că n-am sosit încă. Doamne sfinte! urlă generalul Peckem, de parcă ar fi fost pentru prima dată şocat de enormitatea acelei catastrofe. Scheisskopf? Omul ăsta e un imbecil! L-am călcat în picioare pe cretinul ăsta şi acum e superiorul meu! Dumnezeule! Cargill! Cargill, nu mă părăsi! Unde e Wintergreen?

  — Să trăiţi, un anume ex-sergent Wintergreen la telefonul dumneavoastră. A încercat toată dimineaţa să vă găsească.

  — Domnule general, nu pot lua legătura cu Wintergreen. Telefonul lui e ocupat.

  Generalul asuda abundent când se întinse după celălalt telefon.

  — Wintergreen!

  — Peckem, nenorocitule…

  — Wintergreen, ai auzit ce-au făcut?

  —. ce-au făcut, nemernic cretin?

  — L-au pus pe Scheisskopf mai mare peste toţi!

  Wintergreen zbieră, furios şi alarmat.

  — Tu, cu rapoartele tale nenorocite! Au transferat operaţiunile de luptă la Serviciul Special!

  — Ah, nu! gemu generalul Peckem. Asta a fost cauza? Memoriile mele? Din cauza lor l-au făcut comandant pe Scheisskopf? De ce nu m-au făcut pe mine?

  — Pentru că tu nu mai erai în Serviciul Special. Te-ai transferat şi l-ai lăsat pe el şef. Şi ştii ce vrea? Ştii ce vrea nenorocitul să facem cu toţii?

  — Să trăiţi, cred că ar fi bine să vorbiţi cu generalul Scheisskopf, se rugă nervos sergentul. Insistă să discute cu cineva.

  — Cargill, vorbeşte tu cu Scheisskopf în locul meu. Eu nu mă simt în stare. Află ce vrea.

  Colonelul Cargill îl ascultă o clipă pe generalul Scheisskopf şi se făcu alb ca varul la faţă.

  — Dumnezeule! strigă el şi telefonul i se desprinse dintre degete. Ştiţi ce vrea? Vrea să mărşăluim. Vrea să mărşăluim cu toţii!

  SORA CEA MICĂ.

  Yossarian mărşăluia de-a-ndăratelea cu pistolul la şold şi refuza să mai efectueze misiuni de luptă. Mărşăluia de-a-ndăratelea, pentru că se rotea permanent, când mergea ca să se asigure că nu-l ataca nimeni din spate. Fiecare sunet din urma lui era un avertisment, fiecare persoană pe lângă care trecea, un potenţial asasin. Îşi ţinea tot timpul mâna pe patul pistolului şi nu-i zâmbea decât lui Joe Flămândul. Le spuse căpitanului Piltchard şi căpitanului Wren că nu va mai zbura. Căpitanul Piltchard şi căpitanul Wren îi eliminară numele din programul de zbor pentru următoarea misiune şi raportară chestiunea la Cartierul General al regimentului.

  Colonelul râse calm.

  — Ce naiba vreţi să spuneţi? Adică nu va mai efectua misiuni de zbor? întrebă el zâmbind, când colonelul Cathcart se strecură într-un colţ, ca să cugete la sinistra semnificaţie a faptului că numele de Yossarian apărea din nou ca să-l hărţuiască. De ce nu mai zboară?

  — Prietenul lui, Nately, a fost ucis în accidentul de deasupra Speziei. Poate că acesta este motivul.

  — Dar cine se crede? Ahile?

  Colonelul Korn era încântat de comparaţie şi îşi propuse să nu uite s-o repete data următoare când se va afla în prezenţa generalului Peckem.

  — Trebuie să mai efectueze misiuni de zbor. Nu are încotro. Du-te înapoi şi spune-i că ne vei raporta chestiunea dacă nu se răzgândeşte.

  — I-am spus deja, să trăiţi. N-a avut nici o consecinţă.

  — Ce spune maiorul Major?

  — Nu reuşim niciodată să-l vedem. Se pare că a dispărut.

  — Tare aş vrea să-l putem dispărea! îngăimă ţâfnos colonelul Cathcart din colţul lui. La fel cum au făcut şi cu individul ăla, Dunbar.

  — O, există multe alte metode prin care îl putem manevra pe acest individ, îl asigură încrezător colonelul Korn, continuând apoi către Piltchard şi Wren: Să începem cu cea mai blândă. Trimite-l să se odihnească la Roma câteva zile. Poate că într-adevăr moartea acelui individ l-a afectat puţin.

  Moartea lui Nately fu cât pe-aci să-l dea gata şi pe Yossarian, căci atunci când îi spuse vestea târfei lui Nately la Roma, ea scoase un ţipăt ascuţit, sfâşietor, şi încercă să-l omoare, înjunghiindu-l cu un cuţit de curăţat cartofi.

  — Bruto! urlă ea la el, într-un acces de furie isterică, în timp ce el îi îndoi în sus braţul pe spinare şi i-l răsuci treptat, până ce cuţitul de curăţat cartofi îi căzu din mână. Bruto! Bruto!

  Se repezi imediat la el cu degetele cu unghii lungi ale mâinii libere şi îi zgârie obrajii până la sânge. Îl scuipă apoi pe faţă cu răutate.

  — Ce te-a apucat? strigă el, chinuit de durere şi de nedumerire şi o împinse, azvârlind-o tocmai spre peretele opus. Ce vrei de la mine?

  Ea se repezi din nou la el agitându-şi pumnii şi, abia după ce îi umplu gura de sânge cu un pumn zdravăn, îi înşfăcă încheieturile mâinilor şi o linişti. Fata începu să scuture din cap cu sălbăticie. Din ochii ei scânteietori, plini de ură, curgeau şiroaie de lacrimi, în timp ce se lupta turbată cu el, cu forţa iraţională a unui nebun, mârâind, înjurând oribil şi zbierând Bruto! Bruto! de fiecare dată când el încerca să-i explice. Puterea ei neobişnuită îl prinse nepregătit şi îşi pierdu echilibrul. Era aproape la fel de înaltă ca Yossarian şi preţ de câteva secunde ireale, pline de groază, el avu siguranţa că ea îl va domina cu îndârjirea ei de om nebun, îl va doborî şi îl va sfâşia fără milă, mădular cu mădular, pentru o crimă odioasă pe care n-o săvârşise. Îi venea să strige după ajutor, în timp ce se încăierau sălbatic, blocaţi într-un clinci, gemând şi gâfâind, cu braţele încleştate. În sfârşit, ea se înmuie şi el reuşi s-o desprindă de el şi s-o implore să-l lase să vorbească, jurându-i că nu era vinovat de moartea lui Nately. Ea îl scuipă din nou în faţă şi el o împinse tare,