Rămâne nemişcat, cu mâna deasupra sânilor mei. Am accentuat cuvântul „prieten”.

  — Da, şi ce-i cu asta? întreabă el cu severitate.

  — I-am spus că o să mă duc. Vrei să vii cu mine?

  După un interval de timp care mi se pare monumental, începe iar să mă spele.

  — La ce oră?

  — Inaugurarea e la şapte şi jumătate seara.

  Mă sărută pe ureche.

  — În regulă.

  În sinea mea, Vocea interioară se relaxează şi apoi se prăbuşeşte pe un fotoliu vechi şi ponosit.

  — Erai neliniştită să mă întrebi?

  — Da. Cum de ţi-ai dat seama?

  — Anastasia, tot corpul tău s-a relaxat dintr-odată, remarcă el sec.

  — Păi, din cauză că pari să fii un tip… ăă… gelos.

  — Da, sunt, spune el pe un ton sumbru. Şi ai face bine să nu uiţi asta. Dar îţi mulţumesc că m-ai întrebat. O să mergem cu Charlie Tango.

  Oh, elicopterul, ce fraieră sunt. Deci, zburăm iar… ce bine! Zâmbesc larg.

  — Pot să te spăl? întreb.

  — Nu cred, murmură el şi mă sărută tandru pe gât ca să atenueze înţepătura refuzului.

  Mă strâmb la perete în timp ce-mi dezmiardă spatele cu săpunul.

  — O să mă laşi vreodată să te ating? îl întreb eu cu tupeu.

  Iar se opreşte, cu mâna pe fundul meu.

  — Pune-ţi palmele pe perete, Anastasia. O să te posed din nou, îmi murmură în ureche în timp ce mă apucă de şolduri, iar eu ştiu că discuţia s-a încheiat.

  Mai târziu, stăm la barul pentru micul dejun, îmbrăcaţi în halate, după ce am consumat excelentele pasta alle vongole17 preparate de doamna Jones.

  — Mai vrei vin? întreabă Christian, cu ochii strălucind în continuare.

  — Un pahar mic, te rog.

  Vinul Sancerre e înviorător şi delicios. Christian toarnă un pahar pentru mine şi unul pentru el.

  — Cum e ăăă… situaţia care te-a adus la Seattle? întreb eu şovăielnic.

  Se încruntă şi zice:

  — Scăpată de sub control, murmură el cu amărăciune. Dar tu nu ai de ce să-ţi faci griji, Anastasia. Am planuri pentru tine în seara asta.

  — Da?

  — Da. Vreau să te pregăteşti şi să mă aştepţi în sala de jocuri într-un sfert de oră.

  Stă şi se uită la mine.

  — Poţi să te pregăteşti în camera ta. Apropo, şifonierul e acum plin cu haine pentru tine. Nu accept nici un fel de discuţie în privinţa lor.

  Îşi îngustează privirea, provocându-mă parcă să spun ceva. Când vede că nu zic nimic, se duce spre biroul lui.

  Eu! Să am ceva de obiectat? Cu tine, Cincizeci de Vicii? E mai mult decât merită posteriorul meu. Stau pe taburetul de la bar, stupefiată momentan, încercând să asimilez această frântură de informaţie. Mi-a cumpărat haine. Îmi rostogolesc ochii în cap într-o manieră exagerată, ştiind prea bine că nu are cum să mă vadă. Maşina, telefonul, computerul… hainele, următorul pe listă va fi un apartament şi pe urmă chiar c-am să fiu amanta lui.

  Ştoarfă! Vocea interioară şi-a lipit pe faţă masca sarcastică. O ignor şi urc treptele care duc la camera mea. Vasăzică, e tot a mea… de ce? Am crezut c-a fost de acord să mă lase să dorm cu el. Presupun că nu e obişnuit să-şi împartă spaţiul personal, dar pe de altă parte, nici eu nu sunt. Mă consolez cu gândul că, cel puţin, am un loc unde să scap de el.

  Examinând uşa, constat că are broască, dar n-are cheie. Mă întreb în treacăt dacă doamna Jones are o cheie de rezervă. O s-o întreb. Deschid uşa şifonierului şi o închid repede la loc. Sfinte Dumnezeule! A cheltuit o avere. Seamănă cu şifonierul lui Kate – haine cu duiumul atârnate frumos pe şină. În adâncul sufletului, ştiu că toate or să-mi vină. Dar nu am timp să mă gândesc la asta – trebuie să ajung să îngenunchez în Camera Roşie a Durerii… sau a Plăcerii, vreau să sper, în seara asta.

  Îngenuncheată lângă uşă, sunt goală, am doar chiloţeii pe mine, îmi simt inima în gât. Dumnezeule, mă gândeam că după baie o să-i ajungă. Bărbatul ăsta e nesătul, sau poate că toţi bărbaţii sunt ca el. Habar n-am, n-am cu cine să-l compar. Închid ochii şi încerc să mă calmez, să mă conectez cu Vocea interioară. E acolo, undeva, se ascunde îndărătul zeiţei mele intime.

  Anticiparea îmi inundă venele ca un lichid efervescent. Ce-o să facă? Trag aer adânc în piept, încercând să mă calmez, dar nu am cum să neg, sunt excitată, aţâţată, deja umedă. E atât de… vreau să mă gândesc că e ceva greşit, dar nu ştiu cum se face că nu pot. E bine pentru Christian. Este ceea ce vrea el – şi, după ultimele câteva zile… după tot ce-a făcut, trebuie să mă îmbărbătez şi să accept orice decide el că vrea, orice crede el că are nevoie.

  Amintirea privirii lui când am sosit în seara asta, aleanul care i se putea citi pe faţă, hotărârea cu care s-a apropiat de mine de parcă aş fi fost o oază în deşert… Aş face aproape orice ca să mai văd o dată privirea aceea. Îmi lipesc coapsele una de cealaltă la acea amintire delicioasă şi asta îmi aminteşte că trebuie să-mi depărtez genunchii. Lucru pe care-l şi fac. Cât timp mă va face să aştept? Aşteptarea mă paralizează, mă paralizează cu o dorinţă întunecată şi chinuitoare. Privesc cu repeziciune în jur, la încăperea iluminată subtil: crucea, masa, canapeaua, bancheta… patul acela. Pare atât de mare şi e aranjat cu draperii din satin roşu. Oare ce instrumente o să folosească?

  Uşa se deschide şi Christian dă buzna înăuntru, ignorându-mă complet. Mă uit repede la mâinile mele, poziţionate cu grijă pe coapsele desfăcute. El aşază ceva