Mă transform într-un fluture care zboară pe muchia lumii. Dincolo de muchie e un spaţiu în care vidul şi esenţa se suprapun perfect şi se unesc într-unui. Trecutul şi prezentul formează un cerc infinit, neîntrerupt, în care plutesc simboluri pe care nimeni nu le-a văzut vreodată, acorduri pe care nimeni nu le-a auzit vreodată.

  Îmi potolesc respiraţia agitată. Inima mea încă nu e la loc, într-o bucată, dar măcar nu îmi mai e teamă.

  Soldaţii pornesc mai departe fără o vorbă. Îi urmez şi eu în tăcere. Pe măsură ce coborâm panta, oraşul se apropie.

  Un pârâu curge de-a lungul drumului, flancat de pereţi de piatră. Aud şopotul plăcut al apei, frumoasă şi cristalină.

  Totul este simplu şi primitor. Din loc în loc se văd stâlpi de curent electric, legaţi prin cabluri. Deci electricitatea a ajuns până aici. Electricitate? Sună deplasat.

  Locul este împrejmuit din toate părţile de crestele verzi şi înalte. Cerul încă este acoperit de un strat de nori cenuşii.

  Cât înaintăm de-a lungul drumului, nu trecem pe lângă nimeni. Totul e împietrit şi nu se aude nici un zgomot.

  Oamenii stau probabil închişi în case, cu răsuflarea tăiată şi aşteaptă să trecem.

  Cei doi soldaţi mă duc la una dintre case. Seamănă ciudat de tare ca mărime şi aspect cu cabana lui Oshima, de parcă ar fi fost făcută una pe modelul celeilalte. În faţă are o prispă pe care e un scaun. De pe acoperişul plat se înalţă un coş. Ce diferă e că dormitorul şi sufrageria sunt separate şi are baie şi curent electric. În bucătărie e un frigider vechi, nu prea mare. Din tavan atârnă un bec. E şi un televizor. Televizor?

  În dormitor e un pat simplu, de o persoană, pe care sun pregătite aşternuturi.

  — Pe moment, o să stai aici, până te mai linişteşti, spun soldatul cel solM. N-o să dureze prea mult. E doar p moment.

  — După cum ţi-am mai spus, aici timpul nu e prea important, adaugă cel înalt.

  — Deloc important, încuviinţează celălalt.

  De unde vine curentul electric?

  Cei doi schimbă o privire.

  — Există o mică centrală eoliană prin inima pădurii, care produce curent. Acolo bate vântul în permanenţă, îmi explică cel înalt. Fără curent e greu, nu?

  — Fără curent nu merge nici frigiderul şi dacă nu ai frigider, n-ai cum să păstrezi mâncarea, spune celălalt.

  — Bine, te-ai putea descurca şi fără el, dar dacă ai, prinde bine, adaugă cel înalt.

  — Dacă ţi-e foame, serveşte-te cu ce vrei dinăuntru. Nu e mare lucru, dar…

  — Aici nu există carne, peşte, cafea sau alcool. S-ar putea să-ţi fie mai greu la început, dar te obişnuieşti repede.

  — Dar sunt ouă, brânză şi lapte, spune cel solid. E nevoie, într-o anumită măsură, şi de proteine animale.

  — Nu se găsesc pe aici şi pentru a le procura trebuie mers altundeva. Se face troc.

  „Altundeva”?

  Soldatul înalt încuviinţează.

  — Da. Locul acesta nu e complet separat de lume. Există şi „altundeva”. O să afli destule, puţin câte puţin.

  — Seara o să-ţi pregătească cineva de mâncare, spune cel solid. Dacă te plictiseşti până atunci, poţi să te uiţi la televizor.

  E vreun program la televizor?

  — Chiar aşa, ce or fi dând? Se întreabă cel înalt, încurcat, îşi înclină capul într-o parte şi se uită la celălalt soldat.

  Acesta îşi înclină şi el capul şi ia un aer încruntat.

  — Sincer să fiu, nu prea ştiu cum e cu televizorul fiindcă nu m-am uitat niciodată.

  — E pus acolo pentru noii veniţi, în ideea că poate le e de folos, explică cel înalt.

  — Dar ceva tot trebuie să se vadă, îşi dă celălalt cu părerea.

  — Deocamdată odihneşte-te aici. Noi trebuie să ne întoarcem la poziţiile noastre.

  — Vă mulţumesc că m-aţi adus până aici.

  — Nici o problemă, n-a fost mare lucru, spune soldatul cel solid. Te-ai ţinut mai bine pe picioare decât alţii. Foarte mulţi nu reuşesc să se ţină cum trebuie după noi. Ni s-a întâmplat şi să trebuiască să-i cărăm pe unii în spinare. Cu tine a fost foarte uşor.

  — Ziceai că vrei să întâlneşti pe cineva aici, nu?

  — Da.

  — Sunt sigur că o să vă întâlniţi la un moment dat, spune cel înalt şi dă de câteva ori din cap. Lumea asta e mică.

  — Sper să te obişnuieşti repede, adaugă soldatul solid.

  — Odată ce te-ai obişnuit, o să fie foarte bine.

  — Vă mulţumesc.

  Cei doi iau poziţia de drepţi şi mă salută ceremonios. Îşi pun din nou puştile în spate şi ies. Se îndepărtează în pas rapid, înapoi la poziţii. Probabil că stau de gardă la intrare zi şi noapte.

  Mă duc în bucătărie şi arunc un ochi prin frigider. Găsesc nişte roşii, o bucată de brânză, ouă, napi, morcovi. Mai e şi un vas de lut plin cu lapte. Şi unt. Iau nişte pâine din dulap, tai un coltuc şi îl mănânc. E puţin cam tare, dar nu e rea la gust.

  În bucătărie e o chiuvetă cu robinet. Îl deschid şi curge o apă limpede şi rece. Dacă au curent electric, înseamnă că o pompează din fântână cu un hidrofor. Îmi umplu un pahar şi îl beau.

  Mă duc la fereastră şi mă uit afară. Cerul este în continuare înnorat, dar nu sunt semne de ploaie. Stau mult la geam, dar tot nu văd nici ţipenie de om. Oraşul pare mort. Sau poate că, din cine ştie ce motiv, oamenii se feres de privirile mele.

  Plec de la fereastră şi mă aşez pe un scaun. Este di lemn, drept şi tare. Are trei picioare şi în faţa lui e pusă o masă pătrată, lăcuită şi răslăcuită. Pe pereţii din mortar nu sunt nici tablouri, nici poze sau