Camera e foarte curată. Îmi trec degetul peste masă şi peste tocuri şi nu văd nici un fir de praf. Geamurile sunt impecabile. Tacâmurile şi vasele nu sunt noi, dar sunt bine păstrate şi curate. Lângă masa de gătit sunt două reşouri electrice, modele vechi. Aprind unul şi ochiul se înroşeşte imediat.

  Cu excepţia mesei şi a scaunelor, singura piesă de mobilier din casă este televizorul color, vechi, cu ramă de lemn.

  Trebuie să aibă vreo cincisprezece-douăzeci de ani. Nu are telecomandă. Arată de parcă a fost găsit aruncat pe undeva şi adunat de pe jos (toate aparatele electrice arată de parcă ar fi fost luate de la gunoi; nu sunt murdare şi îşi fac treaba, dar sunt vechi şi decolorate). Aprind televizorul şi văd că e un film vechi. E Sunetul muzicii. L-am văzut la cinematograf, pe un ecran imens, când ne-a dus învăţătoarea. Este unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut în copilărie (nu avea cine să mă ducă la cinema). A ajuns la partea în care Măria, guvernanta familiei, îi duce pe copii la o drumeţie în munţi, în timp ce căpitanul von Trapp, tatăl cel serios şi cu reguli stricte, e plecat cu afaceri la Viena. Se aşază pe iarbă, cu chitara în mână şi cântă nişte cântecele inocente. E o scenă clasică. Mă aşez în faţa televizorului şi mă las furat de film. Dacă în copilăria mea ar fi existat cineva ca Măria, viaţa mea ar fi arătat cu totul altfel (acelaşi lucru mi l-am spus şi când l-am văzut prima dată). Inutil de menţionat că nici un asemenea om nu mi-a apărut în cale.

  Dintr-odată mă întorc la realitate. De ce să stau să urmăresc cu atâta atenţie tocmai acum şi aici Sunetul muzicii? Şi de ce tocmai filmul ăsta? Probabil că oamenii de aici folosesc o antenă de satelit prin care recepţionează semnalul de la vreo staţie de televiziune. Sau poate că e pusă o casetă video undeva, în altă parte. Da, casetă trebuie să fie, pentru că am încercat să schimb canalul şi nu mai e nimic în afară de Sunetul muzicii. Pe celelalte nu sunt decât purici. Ecranul gol şi zgomotul anorganic de fundal mă duc cu gândul la o furtună violentă de nisip.

  Opresc televizorul când începe să cânte Edelweiss. Liniştea se reaşterne în încăpere. Însetat, mă duc în bucătărie, scot vasul cu lapte din frigider şi beau. E gras şi proaspăt. Are cu totul alt gust faţă de laptele pe care îl găseşti la magazin, în timp ce dau pe gât câteva pahare, îmi amintesc dintr-odată de scena din Cele 400 de lovituri al lui Francois Truffaut, în care Antoine fuge de acasă şi într-o dimineaţă devreme, fiind foarte flămând, fură laptele care tocmai fusese adus la uşa unei case şi îl bea din mers. Sticla e mare şi îi ia ceva timp până o goleşte. E o scenă tristă şi dureroasă. Nici nu-ţi vine a crede că mâncatul sau băutul pot fi atât de triste şi dureroase. Şi acesta e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut în copilărie. Eram în clasa a cincea şi m-am dus singur să-l văd, atras de titlu. Am luat trenul până la Ikebukuro, l-am văzut, apoi am luat trenul înapoi. Când am ieşit din cinematograf mi-am cumpărat numaidecât nişte lapte. Trebuia să beau.

  Când îl termin, îmi dau seama că mi-e foarte somn, un somn atât de copleşitor, că aproape mi se face rău. Mintea începe să mi se învârtă tot mai încet, se opreşte ca trenul în gară şi în cele din urmă încetează să mai macine vreun gând. Mă simt amorţit până în măduva oaselor. Mă duc în dormitor, îmi scot pantalonii şi pantofii împleticindu-mă şi mă întind pe pat. Îmi îngrop faţa în pernă şi închid ochii.

  Perna miroase a raze de soare, un miros de care mi-era dor.

  Îl inspir încet şi expir. Somnul mă fură numaidecât.

  Când mă trezesc, afară e beznă. Deschid ochii şi, învălui în întunericul străin, mă întreb unde sunt. Cei doi soldat' m-au adus prin pădure până într-un orăşel prin care curg” un pârâu. Amintirile îmi revin treptat. Imaginile se limpe zesc. În cap îmi cântă o melodie cunoscută. E Edelweiss Din bucătărie se aude un zornăit familiar de vase. Pri crăpătura uşii, becul proiectează pe podea o dâră de lumină galbenă. E o lumină învechită, prăfuită.

  Încerc să mă dau jos din pat, dar sunt amorţit tot. O amorţeală foarte uniformă. Trag aer adânc în piept şi îmi aţintesc privirea în tavan. Se aude clinchet de vase. Cineva tropăie pe podea. Probabil îmi prepară masa. În cele din urmă mă dau jos din pat şi trag încet pe mine pantalonii, şosetele şi pantofii. Apăs uşurel clanţa şi deschid uşa.

  În bucătărie e o tânără care găteşte. Stă cu spatele la mine, aplecată peste oale şi gustă mâncarea cu o lingură.

  Când deschid uşa, îşi ridică privirea şi se întoarce spre mine. Este tânăra care mă vizita noapte de noapte în bibliotecă şi care stătea şi privea tabloul de pe perete. Da, este doamna Saeki la cincisprezece ani. E îmbrăcată la fel, cu rochia albastră pal cu mâneci lungi. Singura diferenţă e că acum are părul prins cu o clamă. Când mă vede, schiţează un zâmbet cald. Un fior mă cutremură, de parcă întreaga lume se dă peste cap. Tot ce are formă se desface în bucăţi, apoi revine la forma iniţială. Insă cea pe care o am în faţa ochilor nu este nici fantasmă, nici fantomă. Este o fată tangibilă, în carne şi oase. Stă într-o bucătărie reală, în amurg, şi îmi pregăteşte o masă reală. Are pieptul înmugurit şi gâtul alb ca porţelanul.

  — Te-ai trezit? Îmi spune ea.

  N-am voce. Încă mă lupt să îmi revin.

  — Ai dormit dus, adaugă ea