şi se întoarce din nou cu spatele la mine, ca să guste mâncarea. Mă gândeam să-ţi las mâncare făcută şi să plec dacă nu te trezeai.

  — Nu aveam de gând să dorm atât de dus, îmi recapăt eu vocea în cele din urmă.

  — Ai bătut cale lungă prin pădure. Ţi-e foame?

  — Nu prea-mi dau seama, dar cred că da.

  Aş vrea să o ating ca să mă conving dacă este într-adevăr tangibilă. Dar nu pot să fac aşa ceva. Rămân acolo, în picioare, cu ochii la ea şi ascult toate sunetele pe care le face când se mişcă.

  Umple o farfurie albă şi simplă cu tocană aburindă, pe care tocmai a încălzit-o şi o pune pe masă, alături de un castron adânc cu salată de verdeţuri şi roşii şi o pâine mare.

  Tocana e cu cartofi şi morcovi şi răspândeşte un miros plăcut, familiar. Îmi umplu plămânii cu el şi realizez cât de foame îmi este. Trebuie neapărat să înfulec ceva. Cât mănânc, cu o furculiţă şi o lingură pline de zgârieturi, ea stă pe un scaun, puţin mai departe şi mă priveşte cu o expresie serioasă pe chip, de parcă şi aceasta ar fi o parte importantă a slujbei sale. Din când în când îşi trece mâna prin păr.

  — Am înţeles că ai cincisprezece ani, spune ea.

  — Da, răspund eu întinzând unt pe pâine. De-abia împliniţi.

  — Şi eu am tot cincisprezece, încuviinţez, gata-gata să spun că ştiam deja. E totuşi prea devreme să spun aşa ceva. Îmi văd de masă în tăcere.

  — O vreme o să lucrez aici, să-ţi prepar de mâncare, spune ea. O să mă ocup şi de curăţenie şi de spălat. Găseşti schimburi în dulapul din dormitor. Poţi să le foloseşti în voie. Rufele murdare să le pui în coş şi mă ocup eu de ele.

  — Te-a desemnat cineva să faci asta?

  Mă priveşte fix, fără să răspundă. Întrebarea mea e înghiţită în neant şi dispare de parcă şi-ar fi greşit circuitul.

  — Cum te cheamă? Aleg eu altă întrebare.

  — Nu am nume, spune ea clătinând din cap. Aici nu avem nume.

  — Şi atunci ce fac când vreau să te strig?

  — N-ai nevoie să mă strigi. Dacă ai nevoie de mine, sunt aici.

  — Înseamnă că nici numele meu nu e necesar aici.

  Fata încuviinţează.

  — Păi tu eşti tu, nu eşti altcineva. Tu eşti tu, nu?

  — Aşa cred, răspund eu, dar nu sunt prea sigur.

  Oare chiar sunt eu?

  Mă fixează mai departe cu privirea.

  — Îţi aminteşti biblioteca? O întreb eu dintr-odată.

  — Biblioteca? Nu, nu mi-o amintesc, spune ea clătinând din cap. Biblioteca e departe, la mare distanţă de aici. Nu e aici.

  — Există o bibliotecă?

  — Da, dar nu are cărţi.

  — Dacă nu are cărţi, atunci ce are?

  Nu-mi răspunde. Doar îşi înclină uşor capul într-o parte.

  Altă întrebare înghiţită într-un circuit greşit.

  — Ai fost vreodată acolo?

  — Acum multă vreme.

  — Şi nu ca să citeşti.

  — Nu, pentru că nu sunt cărţi acolo.

  Mai mănânc un timp fără să spun nimic. Tocană, salată, pâine. Ea continuă să mă privească serioasă cum înfulec.

  — Cum a fost? Mă întreabă ea când termin.

  — Foarte bun. Delicios!

  — Chiar fără carne sau peşte?

  Ii arăt farfuria goală.

  — Uite, n-am lăsat nimic!

  — Eu le-am făcut.

  — Au fost foarte bune, repet eu şi nu mint.

  Privind-o, mă săgetează o durere ca un tăiş îngheţat de cuţit, împlântat în piept. Durerea este cruntă, dar sunt recunoscător pentru ea. Mă face să mă simt viu. E ca o ancoră ce mă leagă de aici. Ea se ridică, fierbe apă şi îmi face un ceai. Cât timp îl beau, duce vasele înapoi în bucătărie şi începe să le spele în chiuvetă. O privesc de la spate. Vreau să spun ceva, dar îmi dau seama că, în faţa ei, cuvintele îşi pierd funcţia lor intrinsecă. Sau poate că dispare acel înţeles care leagă cuvintele între ele. Îmi privesc mâinile. Mă gândesc apoi la sângerul care străluceşte la fereastră în lumina lunii.

  Acolo este tăişul îngheţat care îmi străpunge pieptul.

  — O să te mai văd? O întreb eu.

  — Bineînţeles. Ţi-am spus, dacă ai nevoie de mine, sunt aici.

  — Şi n-o să dispari dintr-odată?

  Mă priveşte mirată, fără să-mi răspundă, vrând parcă să spună „şi unde să dispar?”.

  — Noi ne-am mai întâlnit, mă trezesc eu zicând. Pe alte tărâmuri, într-o altă bibliotecă.

  — Dacă spui tu, răspunde ea, trecându-şi mâna prin păr, parcă pentru a se asigura că clama e la locul ei.

  Vocea ei este indiferentă, semn că acest subiect nu o interesează.

  — Am venit aici ca să te pot întâlni din nou. Pe tine şi încă o femeie.

  Îşi ridică privirea şi încuviinţează serioasă.

  — Prin pădurea adâncă.

  — Da, trebuia neapărat să mă reîntâlnesc cu tine şi cu cealaltă femeie.

  — Şi m-ai întâlnit pe mine.

  Încuviinţez.

  — Doar ţi-am spus, dacă ai nevoie de mine, sunt aici.

  Când termină cu spălatul, bagă vasele în care a adus mâncarea într-o traistă şi o pune pe umăr.

  — Pe mâine dimineaţă, îmi spune ea. Sper să te obişnuieşti repede aici.

  Rămân în prag şi o petrec cu privirea până dispare în întuneric. Sunt din nou singur în cabană. Sunt într-un cerc închis. Aici, timpul nu e un factor important şi nimeni nu are nume. Atâta vreme cât am nevoie de ea, o să fie lângă mine. Are cincisprezece ani aici. Poate pentru totdeauna.

  Dar cu mine ce o să se întâmple? O să rămân şi eu la fel, împietrit pentru totdeauna la cincisprezece ani?