— În niciun caz. Să mă duc să dau ordine ca doisprezece oameni să fie executaţi? Doar n-am înnebunit.

— Lumea s-a schimbat. Nu mai executăm pe nimeni. Nici n-am făcut-o vreodată. Acum e vorba doar de informaţii compromiţătoare despre cei mai puternici oameni ai lumii şi despre felul în care au obţinut puterea şi cum o păstrează. Cum ne controlează viaţa până în cel mai mic amănunt. Documente care, făcute publice, ar arunca în aer tot ce ştim despre putreziciunea lumii în care trăim. Sunt documente care i-ar putea vârî la închisoare, pe fiecare, pentru multe mii de ani, după sistemul juridic american. Şi pe ei, şi pe o groază de acoliţi ai lor. Te avertizez că jumătate dintre bogătanii şi oamenii puternici ai planetei apar pe documentele alea, cu dovezi irefutabile. Vei avea în mână o bombă atomică, de miliarde de megatone.

— Eu o să le fac pe astea publice? Cred că glumiţi.

— Acum ştii despre ce e vorba. Bunicul tău te-a crescut şi pregătit toată viaţa pentru asta. Optsprezece generaţii de Bakeri şi-au sacrificat vieţile lor şi ale familiilor lor pentru ca moştenirea asta fenomenală să nu se piardă. Optsprezece generaţii din alte paisprezece bresle. Vieţi dedicate cu disperare acestui vis. Mult după ce breslele şi sistemul lor au dispărut cu totul. Au făcut eforturi supraomeneşti. De a reechilibra lumea. De a stârpi răul. Astfel încât putreziciunea asta în care trăim să dispară. Fie şi numai pentru sacrificiul lor, şi tot trebuie onoraţi! Nu te poate obliga nimeni să faci nimic. Cred şi sper că te vei duce să culegi informaţiile. După ce le vei găsi, decizia îţi aparţine. Dacă decizi că nu e cazul să le faci publice, nu te obligă nimeni. Dacă decizi să le faci publice una câte una sau să le distrugi, din nou, decizia e la tine. Din păcate, fără să ştii, eşti în acest moment îngerul bun şi păzitor al lumii.

Charles rămase mut în faţa bătrânului. Nu ştia ce să creadă din tot ce auzise. Dar era clar că ceva se întâmplase cu el. Ceva, întreaga lui viaţă părea că începea să aibă un sens, că totul se lega. Nu zise nimic, însă, deşi era un pic speriat, se simţea, în acelaşi timp, mândru. De familia lui, de faptul că se găsea din nou într-o istorie pe cât de absurdă, pe atât de sublimă. Până la urmă, se hotărî să mai spună ceva, dar Sir Winston îl întrerupse:

— Ai o grămadă de întrebări, însă nu mai avem timp. Trebuie să plec. Iar tu trebuie să te duci la ambasadă. Ai multe de procesat. Şi va trebui să fii la ora patru dimineaţa la aeroport. Haide.

Îl prinse de cot şi îl ajută să se ridice.

— Îţi mai răspund la întrebări în timp ce te conduc.

Charles se ridică şi îl urmă pe bătrân. Puse deja prima întrebare:

— De ce acum?

— Hm! Bună întrebare. De ce nu în al Doilea Război Mondial? Sau în timpul altor atrocităţi? Adevărul e că s-au mai întâmplat accidente pe parcurs. Câte o breaslă dispărută. Câte o comunicare eşuată. Câte un pericol real la care aceştia se expuneau. Postăvarul, al cărui loc l-am luat în urmă cu mai bine de şaizeci de ani, era într-o legătură distantă cu toate breslele. A fost mereu singurul care ştia cine era fiecare. Dar nici eu nu ştiu tot. Pot să te asigur, însă, că toţi aceşti oameni admirabili, împreună cu familiile lor, au reuşit, nu numai să păstreze un secret timp de peste o jumătate de mileniu, ci şi să îşi ducă misiunile până la capăt. Dacă vei decide să faci publice informaţiile, ei voi fi adevăraţii eroi, pe care lumea nu îi va cunoaşte niciodată. Şi tu. Şi toţi ai tăi. Vor fi toţi la întâlnire. Te asigur. De ce acum? Întrucât am convingerea că s-a atins limita de sus a tolerabilului. Predecesorii mei, chiar dacă vedeau răul la orice pas, au avut mare grijă să nu se pripească. Au considerat că lumea încă era în echilibru, chiar dacă unul precar. Mi-e teamă doar că în ritmul ăsta peste treizeci şi unu de ani va fi prea târziu.

Charles îşi dădu seama că bătrânul nu îi dezvăluise tot. Făcu un gest de aşteptare.

— Cineva a început să omoare, la întâmplare, oameni din familiile membrilor breslelor, oameni care au legătură cu ei, sau oameni care au meserii asemănătoare cu cele ale breslaşilor. Şi o face într-o manieră în care pare că ne transmite un mesaj. Să scoatem cartea. Nu mai au răbdare. Şi mi-e teamă că în ritmul ăsta ne va decima pe toţi şi va ajunge, inevitabil, şi la cei care contează.

— Crimele astea s-au petrecut cumva la Sighişoara?

Bătrânul dădu afirmativ din cap.

— Şi La Marsilia? Şi la Alma Ata?

Din nou, Sir Winston confirmă.

— Şi fiecare dintre morţii ăştia face parte dintr-o breaslă?

— Sau are legătură cu meseria respectivă. Da. Mesajul e clar. Doisprezece morţi din tot atâtea bresle diferite. Probabil că urma încă o tură de trei. Ca să fie toţi cincisprezece. Şi apoi ar fi luat-o de la început. Deoarece, se pare, Consiliul nu mai are răbdare.

Charles mergea încet şi se tot oprea. Încă erau la etaj. Lansă o nouă tiradă de întrebări:

— Unde e Biblia? Şi în ce loc se va desfăşura întâlnirea? Şi când?

— Mă tem că la întrebările astea nu am răspuns. Sunt sigur că le vei descoperi tu. Aşa a vrut bunicul tău. Şi aşa a fost rânduit.

Spuse asta şi îl trase pe Charles, de braţ, pe scări în jos. Acesta se conformă, dar se opri din nou la mijlocul scărilor.

— Şi ce rol are Kafka?

— Tatăl lui Kafka a făcut parte din breasla Măcelarilor. Chiar dacă era evreu şi un măcelar care trebuia să pregătească totul după rânduiala evreiască. Mai exact cuşer. El şi-a transmis mesajul mai departe aşa cum a ştiut.

— Deci nu a copiat nimic din Biblia lui Gutenberg?

Sir Winston râse şi ieşi pe uşă. O luă înainte înspre maşină.