scurte şi spicate, cu mişcările graţioase, cimpii erau animale foarte frumoase. Erau şi afectuoşi, iar fiecare membru al echipajului îşi avea favoritul său. Preferatul lui Norton se numea Auriul.

Legătura afectivă cu cimpii cauza o altă problemă menţionată adesea ca argument forte împotriva prezenţei lor în spaţiu. Fiind instruiţi numai pentru sarcini de rutină, cu un grad scăzut de dificultate, în cazul unor situaţii de alertă erau mai mult decît inutili: reprezentau un pericol atît pentru ei cît şi pentru colegii lor umani. Încercarea de a-i învăţa să folosească costumele spaţiale dăduse greş, conceptele implicate depăşind puterea lor de înţelegere.

Nimănui nu-i plăcea să abordeze acest subiect, dar cu toţii ştiau ce aveau de făcut în eventualitatea unei spargeri în blindaj, sau a ordinului de abandonare a navei. Aşa ceva se întîmplase o singură dată; îngrijitorul cimpilor îşi îndeplinise misiunea mai mult decît bine. Fusese găsit, laolaltă cu cîmpii, mort de aceeaşi otravă. După aceea sarcina respectivă a fost transferată medicului-şef, despre care se presupunea că e mai puţin implicat emoţional.

Norton se simţea uşurat că măcar această responsabilitate nu cădea pe umerii comandantului. Cunoscuse oameni pe care i-ar fi omorît cu mai puţine remuşcări decît ar fi avut pentru Auriul.

12. SCARA ZEILOR

În atmosfera limpede şi rece a lui Rama, raza proiectorului era complet invizibilă. La trei kilometri sub butucul central, ovalul de lumină larg de o sută de metri se întindea pe o întreagă porţiune a uriaşei scări. Strălucitor în bezna din jur, se îndrepta încet către cîmpia curbă aflată la cinci kilometri mai jos, iar în mijlocul lui se deplasa un trio de siluete minuscule, aruncînd înaintea lor umbre prelungi.

Coborîrea se desfăşurase, aşa cum speraseră şi se aşteptaseră, fără evenimente. Pentru scurtă vreme poposiseră pe prima platformă. Înainte de a începe alunecarea spre nivelul doi, Norton străbătuse cîteva sute de metri pe marginea îngustă şi curbă. La cel de-al doilea nivel îşi scoseseră aparatura respiratorie, încîntaţi de luxul neobişnuit de-a răsufla fără ajutor mecanic. Puteau explora în tihnă, eliberaţi de pericolul cel mai mare ce-l pîndeşte pe om în spaţiu, dînd uitării toate grijile legate de integritatea costumului şi rezerva de oxigen.

La nivelul cinci, cu o singură secţiune rămasă de parcurs, forţa gravitaţională atinsese aproape jumătate din valoarea ei terestră. În cele din urmă, rotaţia lui Rama îşi exercita adevărata ei putere; erau siliţi să cedeze înaintea forţei implacabile ce dirijează fiecare planetă, şi care pretinde un preţ cumplit pentru orişice greşeală. Coborîşul continua să fie uşor, dar gîndul întoarcerii în susul miilor şi miilor de trepte începea deja să-i apese.

Scara îşi sfîrşise panta abruptă. În prezent se îndrepta lin către orizontală, cu un gradient de numai 1 la 5, faţă de cel iniţial de 5 la 1. Mersul normal devenise posibil şi doar gravitaţia slabă le reamintea că nu se află pe Pămînt. Norton vizitase cîndva ruinele unui templu aztec; îi reveneau în minte sentimentele încercate atunci ― amplificate de o sută de ori. Aici încerca aceeaşi uimire şi fior, dar şi tristeţea unui trecut pierdut definitiv. Dimensiunile erau însă atît de colosale, în spaţiu cît şi în timp, încît mintea nu era capabilă să le cuprindă şi, după o vreme, înceta să le mai analizeze. Ce întrebări legate de Rama aveau să rămînă fără răspuns?

Exista însă un aspect în care similitudinea cu ruinele terestre nu-şi avea sensul. Rama era de sute de ori mai bătrîn decît orice construcţie de pe Pămînt ― chiar şi decît Marea Piramidă. Însă totul părea absolut nou; nu se observa nici un semn de uzură sau distrugere!

Comandantul mai meditase la acest lucru, găsind un soi de explicaţie. Tot ceea ce văzuseră ei pînă atunci făcea parte dintr-un sistem de siguranţă în caz de pericol, rareori utilizat. Nu reuşea să-şi imagineze că Ramanii ― doar să nu fi fost nişte fanatici ai condiţiei fizice, ca alţii pe Pămînt ― umblaseră vreodată pe acea scară incredibilă, ori pe cele două tovarăşe identice ale ei ce completau Y-ul invizibil, aflat undeva sus, deasupra lor. Poate fuseseră folosite doar în timpul construcţiei lui Rama, ca de atunci să nu mai slujească la nimic. Pe moment, ipoteza părea acceptabilă, fără să fie teribil de grozavă. Undeva, ceva nu se potrivea în angrenaj…

Pe ultimul kilometru îşi opriră alunecarea. Coborîră treptele cîte două o dată, cu paşi lungi şi lenţi; Norton socotea că astfel aveau să-şi antreneze mai bine muşchii ce urmau să fie folosiţi curînd. Capătul scării le apăru aproape pe neaşteptate. Brusc, treptele dispărură ― sub fasciculul acum slab al proiectorului din butuc zăreau o cîmpie netedă, de un cenuşiu şters, dispărînd în beznă la numai cîteva sute de metri depărtare.

Norton privi înapoia razei, către sursa ei, aflată pe axă la o distanţă de opt kilometri. Ştia că Mercer îl fixa prin telescop, astfel încît flutură voios din mînă.

― Aici căpitanul, raportă el prin radio. Ne simţim perfect, nici o problemă. Continuăm conform planului.

― Bine, răspunse Mercer. Vă urmărim.

Urmă o tăcere scurtă, apoi interveni un glas străin:

― Aici Executivul, la bordul navei. Zău, şefule, nu prea e grozav. Ştii doar că agenţiile de ştiri zbiară la noi de o săptămînă încheiată. Nu mă aştept la pagini de eroism, dar nu vă puteţi descurca puţin mai bine?

― O să-ncerc, zîmbi Norton. Dar deocamdată nu-i nimic de văzut. Este ca… să zicem o scenă: imensă, întunecată, cu un singur spot luminos pe ea. Cîteva sute de trepte ale scării se ridică de aici, pînă ce dispar în bezna de deasupra. Partea din cîmpie pe care o întrezărim pare perfect netedă ― curbura o prea mică pentru a fi vizibilă pe o suprafaţă limitată. Cam asta-i totul…

― Ceva impresii personale?

― Păi, e foarte frig ― sub zero grade. Avem mare noroc cu termocostumele. Bineînţeles, tăcerea-i absolută; o linişte cum nu am cunoscut niciodată pe Pămînt, sau în spaţiu, unde întotdeauna există un zgomot de fond. Aici, fiecare sunet e pur şi simplu înghiţit; spaţiul din jurul nostru este atît de uriaş încît