― Mulţumesc, şefule. Altcineva… Joe, Boris?

Locotenentul Joe Calvert, întotdeauna gata să spună cîte ceva, fu fericit să intervină:

― Nu mă pot împiedica să gîndesc că e pentru prima dată, în toată istoria umanităţii, cînd am păşit pe o altă lume, respirînd atmosfera ei naturală; deşi bănuiesc că „natural” nu prea se aplică unui asemenea loc. Totuşi, Rama seamănă obligatoriu cu lumea constructorilor ei; navele noastre spaţiale sînt „Pămînturi” în miniatură. Două exemple constituie o generalizare destul de nefondată, dar să însemne asta că toate formele de viaţă inteligentă sînt consumatoare de oxigen? Construcţiile ramanilor sugerează o formă umanoidă, poate cu cincizeci la sută mai înaltă decît noi. Nu eşti de aceeaşi părere, Boris?

Îl tachinează pe Boris? se întrebă Norton. Sînt curios cum o să reacţioneze…

Boris Rodrigo reprezenta o enigmă pentru toţi coechipierii săi. Liniştitul şi demnul ofiţer de transmisiuni era prieten cu toţi, însă nu participa niciodată pe de-a-ntregul la activităţile comune. Întotdeauna părea retras, mărşăluia în ritmul unui alt toboşar.

Chiar aşa se şi întîmpla, fiind membru activ al Celei de-a Cincea Biserici a lui Cristos Cosmonaut. Norton nu reuşise niciodată să afle ce se întîmplase cu celelalte patru anterioare şi la fel de ignorant era în legătură cu ritualurile şi ceremonialul cultului. Se cunoştea totuşi fundamentul principal al credinţei respective; ea postula că Isus Cristos fusese un vizitator din spaţiu, şi pe baza acestei ipoteze se dezvoltase o întreagă teologie.

Nu era surprinzător că un număr neobişnuit de mare de adepţi ai bisericii lucrau în spaţiu, într-un fel sau altul. În mod invariabil se remarcau prin eficienţă, conştiinciozitate şi te puteai bizui pe ei. Erau respectaţi pretutindeni, chiar iubiţi, mai cu seamă pentru că nu încercau să facă prozeliţi. Totuşi, aveau în ei ceva straniu; Norton nu înţelegea cum oameni cu o pregătire ştiinţifică riguroasă credeau în lucruri de felul celor susţinute ca adevăruri incontestabile de către „enoriaşi”.

Aşteptîndu-i pe locotenentul Rodrigo să răspundă întrebării pline de semnificaţii a lui Joe, comandantul întrezări brusc unul din propriile sale motive lăuntrice. Îl alesese pe Boris deoarece acesta avea o condiţie fizică perfectă, era calificat din punct de vedere tehnic şi avea în el deplină încredere. În acelaşi timp, o parte a minţii lui se întreba dacă nu-şi oprise alegerea asupra locotenentului dintr-o curiozitate oarecum răutăcioasă. Cum avea să reacţioneze un om cu asemenea convingeri religioase în faţa realităţii uluitoare a lui Rama? întîlnind ceva care să-i contrazică credinţa… sau să o confirme?

Însă Boris Rodrigo, cu obişnuita sa precauţie, refuză să se lase atras în cursă.

― Cu siguranţă au respirat oxigen şi poate că erau umanoizi. Dar, să aşteptăm şi să vedem ce se întîmplă. Cu puţin noroc vom descoperi ce înfăţişare aveau. În oraşele acelea îndepărtate trebuie să existe tablouri, statui… poate chiar trupuri. Bineînţeles, dacă sînt oraşe.

― Iar cel mai apropiat se găseşte la numai opt kilometri, adăugă Joe Calvert plin de speranţă.

Mda, gîndi comandantul, însă asta înseamnă şi opt kilometri la întoarcere… plus acea scară copleşitoare. Îşi puteau asuma riscul?

Unul din cele dintîi planuri ale sale prevăzuse o incursiune în „oraşul” numit Paris. Acum trebuia să ia o hotărîre. Dispuneau de suficiente alimente şi apă pentru douăzeci şi patru de ore; urmau să rămînă în permanenţă sub ochii celor din Butuc şi orice accident părea improbabil pe cîmpia metalică, netedă şi uşor curbată. Singurul pericol posibil îl reprezenta oboseala. Ajunşi în Paris, lucru destul de uşor realizabil, ar fi izbutit oare să facă şi altceva decît cîteva fotografii şi eventual să colecţioneze mici artefacte, înainte de înapoiere?

O expediţie, chiar scurtă, ar fi fost interesantă. Mai rămăsese puţin timp, în vreme ce Rama se grăbea către soare, către un periheliu pe care Endeavour nu-l putea înfrunta.

Oricum, decizia n-avea să-i aparţină numai lui. Sus, în navă, Dr. Ernst supraveghea detectorii bio-telemetrici fixaţi pe trupul său. Dacă ea avea să se opună, însemna că decizia fusese luată.

― Laura, ce crezi?

― Odihniţi-vă treizeci de minute, apoi luaţi un modul energetic de cinci sute de calorii. După aceea puteţi să continuaţi.

― Mulţumim, Doc! ţipă Joe Calvert. Acum pot să închid ochii! Dintotdeauna mi-am dorit să văd Parisul. Montmartre, ţin-te bine căci sosim!

13. CÎMPIA LUI RAMA

După acele scări nesfîrşite, mersul pe o suprafaţă orizontală reprezentă un lux neobişnuit. Drept înainte terenul era într-adevăr complet plat; în dreapta şi în stînga, la limitele zonei iluminate, curba ascendentă de abia se putea zări. La fel de bine ar fi umblat într-o vale largă şi adîncă; era greu de crezut că se deplasau în interiorul unui cilindru gigantic şi că, dincolo de minuscula oază de lumină, terenul se ridica întîlnind ― nu, devenind ― cerul.

Deşi cu toţii simţeau o încredere şi o excitare greu de stăvilit, după o vreme tăcerea aproape palpabilă a lui Rama începu să atîrne greu asupra lor. Fiecare pas, fiecare cuvînt dispărea instantaneu în liniştea lipsită de ecouri. După o jumătate de kilometru, locotenentul Calvert nu mai rezistă.

Printre aptitudinile sale minore se număra un talent în prezent rar întîlnit, deşi unii nu-l socoteau îndeajuns de rar ― arta fluieratului. Cu sau fără încurajare, el reuşea să reproducă teme muzicale din majoritatea filmelor ultimelor două sute de ani. Începu cu „Hai-huu, hai-huu, Venim la lucru acu”, constată că nu-i pria basul piticilor lui Disney şi trecut rapid la „Rîul Kwai”. Apoi parcurse, mai mult sau mai puţin cronologic, vreo şase filme de acţiune, culminînd cu faimosul Napoleon al lui Sid Krassman din secolul douăzeci.

Încercarea era meritorie, dar nu le ridică moralul. Rama avea nevoie de grandoarea lui Bach ori Beethoven, a lui Sibelius sau Tuan Suan, nu de banalitatea refrenelor populare. Norton fu gata să-i sugereze lui Joe să-şi cruţe suflul pentru obstacolele de mai tîrziu, cînd tînărul ofiţer realiză singur inutilitatea efortului. Exceptînd consultările ocazionale cu vasul, continuară drumul în tăcere. Rama cîştigase repriza.

Norton aprobase o singură abatere de la traseul iniţial. Parisul se întindea drept înainte, la jumătatea distanţei