— Mă împiedici cu bună ştiinţă, dinadins? zbiera Ivan, turbat de furie. Şi pe tine te dau pe mina miliţiei!

Încercă să-l apuce de mînecă pe ticălos, dar stîngaci, fără succes, şi în aceeaşi clipă, dirijorul pieri, de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul.

„Ah!” făcu Ivan şi, aruncînd ochii în zare, îl văzu pe necunoscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarşie. Nu era singur. Dirijorul de cor, individ mai mult decît suspect, apucase să i se alăture. Dar nu numai atît. Al treilea din grup, răsărit nu se ştie de unde, era un motan uriaş, gras cît un porc, negru ca tăciunele, cu nişte mustăţi de cavalerist date dracului. Cei trei porniră pe stradelă, motanul mergînd doar pe labele dinapoi.

Ivan se luă după răufăcători, dar se convinse pe dată că va fi foarte greu să-i ajungă.

Cei trei străbătură stradela cît ai clipi, luînd-o apoi pe Spi-ridonovka. Cu toate că Ivan grăbea mereu pasul, distanţa dintre urmăritor şi cei urmăriţi nu se micşora defel, şi poetul nici nu-şi dădu seama cum, după liniştita Spiridonovka, se pomeni lîngă Porţile Nikitskie, unde situaţia se complică şi mai mult. Aici era înghesuială mare şi, pe deasupra, banda de tîlhari socoti locul potrivit ca să recurgă la un bun procedeu banditesc: să se retragă, împrăştiindu-se care încotro.

Cu o dibăcie magistrală, dirijorul se agăţă în plin mers de autobuzul ce gonea spre piaţa Arbat, şi se topi. Pierzînd pe unul din cei trei răufăcători, Ivan îşi concentra atenţia asupra motanului şi văzu cum ciudatul animal se apropie de vagonul „A”, oprit în staţie, cum îmbrînd cu neobrăzare jos de pe scară o femeie care scoase un ţipăt strident şi, agăţîndu-se cu laba de bară, să nu-şi piardă echilibrul, încercă chiar să-i arunce încasatoarei, prin fereastra deschisă din cauza zăpuşelii, o grivnă pentru bilet.

Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încremeni ca o statuie lîngă uşa băcăniei din colţ, şi-l cuprinse uimirea pentru a doua oară, văzînd atitudinea încasatoarei. Îndată ce zări motanul căţărîndu-se în tramvai, femeia strigă, tremurînd toată de furie:

— Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zît! Dă-te jos, de nu, chem miliţia!

Atît pe încasatoare, cît şi pe călători nu-i uimi întîmplarea în sine: că un motan se suie în tramvai, ceea ce încă nu era lucru mare, ci faptul că motanul intenţionează să plătească biletul.

La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal solvabil, dar şi disciplinat. Chiar de la prima interpelare a încasatoarei îşi încetă asaltul, coborî şi se instala în staţie, netezin-du-şi mustăţile cu grivna. Dar îndată ce încasatoarea smuci sfoara, dînd semnalul de plecare, şi tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ dat jos cu sila, dar care trebuie neapărat să meargă cu tramvaiul. Lăsă să treacă prin faţa lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, îşi înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieşea din peretele vagonului şi călători în voie, economisind şi o grivnă.

Atent la parşivul de motan, poetul era gata-gata să-l piardă pe cel mai important dintre tîlhari — pe profesor. Din fericire, acesta nu apucase s-o şteargă. La capătul străzii Bolşaia Nikitskaia, sau al străzii Herzen, în mijlocul mulţimii ce se îmbulzea, Ivan îi zări bereta cenuşie. Cît ai clipi, îşi făcu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Grăbi pasul, o luă la trap, îm-brîncindu-i pe trecători; cu toate acestea, nu izbuti să se apropie nici cu un centimetru de profesor.

Deşi era enervat la culme, îl uluia totuşi repeziciunea supranaturală cu care se desfăşura urmărirea. Nu se scurseră nici douăzeci de secunde de cînd lăsase în urmă Porţile Ni-kitskie, că pe Ivan Nikolaevici îl şi orbiră luminile din piaţa Arbat. Cîteva clipe încă şi iată o ulicioară întunecoasă cu trotuare strîmbe, unde Ivan Nikolaevici se prăbuşi cu zgomot şi se răni la genunchi. Din nou o magistrală scăldată în lumini — strada Kropotkin, apoi încă o ulicioară, apoi Osto-jenka, şi o altă ulicioară mohorîtă, murdară, zgîrcit luminată. Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atîta nevoie. Profesorul dispăruse.

Poetul îşi pierdu cumpătul, dar nu pentru multă vreme: deodată presupuse că profesorul trebuie să fie negreşit în casa Nr. 13 şi neapărat în apartamentul 47.

Dînd buzna pe uşa imobilului, Ivan Nikolaevici urcă val-vîrtej pînă la etajul întîi, găsi numaidecît apartamentul şi sună la uşă, nerăbdător. Nu trebui să aştepte mult, îi deschise o fetiţă de vreo cinci ani, care, fără să-l întrebe o vorbă, o şterse numaidecît.

În vestibulul imens, lăsat într-o totală paragină, abia luminat de un bec chior atîrnat sub tavanul negru de murdărie, spînzura pe un perete o bicicletă fără pneuri; un cufăr uriaş, ferecat, se afla în mijlocul încăperii, iar pe poliţa cuierului cineva aruncase o căciulă cu clape, ce atîrnau, lungi, în jos. De după una din uşi, la radio, o voce sonoră de bărbat recita nişte versuri, pe un ton furios.

Cu toate că se afla într-o casă străină, Ivan Nikolaevici nu-şi pierdu deloc prezenţa de spirit, ci o luă drept spre coridor, judecind astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie.” Coridorul era cufundat în beznă. După ce bîjbîi o vreme, lovin-du-se de pereţi, zări sub o uşă o fîşie slabă de lumină; dibui prin întuneric clanţa şi o trase uşor spre el. Cîrligul sări, şi Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunîndu-şi că avusese noroc.

De fapt, nu dăduse peste el norocul de care ar fi avut nevoie! II învălui o căldură jilavă, şi, la lumina jarului ce mocnea sub cazanul de baie, zări nişte albii mari atîrnînd pe perete, şi cada, toată numai pete negre, oribile, pe locurile unde căzuse smalţul. In cadă stătea în picioare, cu un burete în mî-nă, o cetăţeană goală-puşcă, plină de clăbuc. Îşi îngustă ochii miopi, aţintindu-i asupra lui Ivan, care dăduse buzna în baie, şi, luîndu-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzată:

— Kiriuşka! Lasă-te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Iva-novici trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Ieşi imediat de-aici!

Şi-l ameninţă pe Ivan cu