Neînţelegerea era vădită, şi vina o purta, desigur, Ivan Nikolaevici, care nu avea însă de gînd s-o recunoască şi, după ce exclamă mustrător: „desfrînato!” —, se pomeni, cine ştie cum, în bucătărie. Era pustie la ora aceea. Pe maşina de gătit, în penumbră, vreo zece primusuri stinse stăteau mute. Pre-lingîndu-se prin geamul murdar, nespălat de ani de zile, o rază de lună lumina cu zgîrcenie ungherul unde sclipea o icoană uitată, încărcată de praf şi pînze de păianjen, de după care ieşeau capetele a două luminări mari de cununie. Sub icoana mare atîrna, prinsă într-un ac, o iconiţă de hîrtie.

Nimeni nu ştie ce gînd puse atunci stăpînire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, îşi însuşi una din luminări şi iconiţa de hîrtie. Părăsi apartamentul anonim, înzestrat cu aceste obiecte, mormăind ceva, ruşinat la gîn-dul întîmplării prin care trecuse cu cîteva clipe mai înainte în baie, încercînd, fără să vrea, să ghicească cine putea fi neobrăzatul de Kiriuşka, şi dacă nu cumva căciula aceea scîrboa-să cu clape era a lui.

În ulicioara pustie şi tristă, poetul se uită în jur, căutîn-du-l pe fugar, care nu se vedea însă nicăieri. Atunci, Ivan îşi spuse cu hotărîre:

— Sigur că da, e la rîul Moscova! înainte, marş!

S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici să fie întrebat de ce era atît de convins că profesorul se dusese tocmai la rîul Moscova şi nu în altă parte? Din nenorocire însă, n-avea cine să-l întrebe? Ulicioara aceea mizerabilă era pustie...

După un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi văzut pe treptele de granit ce coborau spre rîul Moscova.

Îşi scoase hainele, dîndu-le în grija unui bărbos simpatic care fuma o ţigară răsucită de el; pe jos, alături, zăcea o bluză rusească albă, ruptă, şi nişte ghete scîlciate, cu şireturile desfăcute. Ca să se mai răcorească, Ivan dădu din mîini şi se aruncă în apă cu mişcări de atlet. I se tăie răsuflarea, atît de rece era apa, şi-i trecu chiar prin minte că nu va putea ieşi la suprafaţă. Dar izbuti să iasă, pufăind şi gîfîind, cu ochii rotunjiţi de groază, şi porni înot în apa neagră cu miros de păcură, printre zigzagurile frînte ale felinarelor de pe chei.

Cînd, ud leoarcă, urcă, sărind treptele, spre locul unde îşi lăsase hainele în paza bărbosului, constată că dispăruseră nu numai hainele, ci şi păzitorul lor, adică însuşi bărbosul. În locul unde zăcuse mormanul de haine, rămăseseră doar nişte izmene vărgate, bluza rusească ruptă, luminarea, iconiţa şi o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioasă, Ivan ameninţă cu pumnul pe cineva nevăzut şi se înveşmîntă în lucrurile ce-i fuseseră lăsate.

Pe loc începură să-l sîcîie două gînduri. In primul rînd, faptul că-i dispăruse legitimaţia de membru al Massolit-ului, de care nu se despărţea niciodată, şi în al doilea rînd, dacă va reuşi, în halul în care era, să treacă nestingherit prin Moscova. Oricum, era în izmene!... Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuşi n-ar fi fost exclus să se agate careva de el şi să-l oprească!

Ivan rupse nasturii de la crăcii izmenelor, contînd că poate aşa or să treacă drept pantaloni de vară, luă iconiţa, luminarea şi chibriturile şi porni la drum, spunîndu-şi:

— La „Griboedov”! Fără nici o îndoială că e acolo!

Oraşul îşi începuse viaţa nocturnă. Prin colb, zăngănind din lanţuri, treceau în zbor camioane, şi pe platformele lor, pe saci, zăceau cu burta în sus nişte bărbaţi. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lampă sub un abajur portocaliu, şi prin toate ferestrele, prin toate uşile, din toate gangurile, de pe acoperişuri şi poduri, din subsoluri şi curţi răzbea urletul răguşit al polonezei din opera Evgheni Oneghin.

Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeveriră întru totul: atrăgea atenţia trecătorilor, care întorceau capul după el. În consecinţă, luă hotărîrea să ocolească străzile mari şi să se strecoare prin ulicioare, unde lumea nu era atît de sîcîitoare, şi unde era mai puţin probabil să se agate cineva de un om desculţ, exasperîndu-l cu întrebări la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului să pară nişte pantaloni obişnuiţi, decenţi.

Se adînci deci în labirintul tainic al străduţelor din Arbat, furişîndu-se tot pe lîngă ziduri şi trăgînd speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri înjur şi, din cînd în cînd, se ascundea în porţile caselor, ocolind intersecţiile de străzi cu semnale luminoase şi fastuoasele clădiri ale ambasadelor.

Şi, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmîn-du-l pas cu pas, o nevăzută orchestră ce acompania o voce profundă de bas, care-şi cînta dragostea pentru Tatiana.

5 S-a petrecut la „Griboedov”

Pe bulevardul circular, în fundul unei grădini anemice, despărţită de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o casă bătrînească cu etaj, de culoare crem. Un mic spaţiu din faţa casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se înălţa un troian de zăpadă cu o lopată înfiptă în vîrf, iar vara, el devenea o superbă terasă de restaurant, cu umbrar de pînză.

Casei i se spunea „Casa Griboedov”, întrucît aparţinuse cîndva, zice-se, unei mătuşi de-a scriitorului, Alexandra Ser-gheevna Griboedova. De-i aparţinuse sau nu, nu ştim precis. Ba, după cîte ne amintim, Griboedov nu a avut nici o mătuşă proprietară de imobil... Casa purta însă acest nume. Mai mult decît atît, un palavragiu moscovit povestea că la etaj, în sala rotundă cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei mătuşi, tolănită pe sofa, fragmente din Prea multă minte strică. Deşi, naiba ştie, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanţă!

Important este că în prezent casa aparţinea acelui Masso-lit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Ber-lioz, înainte să-şi facă apariţia la Patriarşie prudî.

Urmînd exemplul membrilor Massolit-ului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov”, ci pur şi simplu „Griboedov”. „Ieri am stat două ceasuri la coadă, la Griboedov.” „Şi, ai rezolvat?” „Am obţinut o lună de zile la Ialta.” „Bravo!” Sau: „Du-te la Berlioz astăzi, de la patru la cinci, are audienţe la Griboedov”... şi aşa mai departe.

Massolit-ul se instalase la „Griboedov” cum nu se poate mai bine şi mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cunoştinţă întîi şi întîi de anunţurile diferitelor