La etaj, pe prima uşă se lăfăia o inscripţie cît toate zilele: „Secţia Pescari — Vilegiaturişti”, şi tot aici era înfăţişat un caras prins în cîrligul unei undiţe.

Pe uşa camerei cu nr. 2 se afla o inscripţie oarecum stranie: „Deplasări de creaţie pentru o zi. Adresaţi-vă tov. M.V. Podlojnaia.”

Uşa următoare purta o inscripţie scurtă, dar mai mult decît stranie: „Perelîghino”. Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov” începeau să-i fugă ochii în toate părţile pe variatele şi multiplele inscripţii ce împestriţau uşile din lemn de nuc ale mătuşii: „Numerele de ordine pentru hîrtie se eliberează la Pokliovkina”, „Casieria”, „Plata în numerar, individual, a autorilor de scheciuri”.

Dacă izbuteai să străpungi coada nesfîrşită ce se întindea pînă jos la poartă, puteai vedea inscripţia de pe uşa la care lumea dădea năvală fără o clipă de răgaz: „Spaţiul locativ”. Dincolo de „Spaţiul locativ” ţi se dezvăluia privirilor un afiş splendid, reprezentînd o stîncă, iar pe creasta stîncii, înfăşurat în burcă, un călăreţ cu o armă în bandulieră. Mai jos — palmieri şi un balcon, iar în balcon un tînăr moţat, privind undeva spre cer cu nişte ochi nespus de vioi şi ţinîhd în mînă un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de creaţie, de la două săptămîni (schiţă-nuvelă), pînă la un an (roman-tri-logie), Ialta, Snuk-Su, Borovoe, Ţihidziri, Mahindjuari, Leningrad (Palatul de iarnă).” Şi în faţa acestei uşi era coadă, dar nu cine ştie ce, aşa cam la vreo sută cincizeci de persoane. Apoi, supunîndu-se cotiturilor, urcuşurilor şi coborîşuri-lor capricioase ale „Casei Griboedov”, urmau „Consiliul de conducere al Massolit”-ului, „Casieriile nr. 2,3,4,5”, „Colegiul redacţional”, „Preşedintele Massolit”-ului, „Sala de biliard”, tot soiul de unităţi auxiliare şi, în sfîrşit, acea sală rotundă cu coloane, unde mătuşa se desfătase ascultînd comedia genialului său nepot.

Nimerind la „Griboedov”, orice vizitator îşi dădea seama pe loc, dacă, bineînţeles, nu era cretin de-a binelea, ce minunat o duc aceşti norocoşi membri ai Massolit-ului şi numai-decît prindea să-l roadă o neagră invidie. Urmau neîntîrziat reproşuri amare adresate cerului care nu avusese grijă să-l înzestreze la naştere şi pe el cu talent literar, fără de care, fireşte, nu era cazul să rîvnească la un carnet de membru al Massolit-ului, un carnet maro, un chenar auriu, mirosind a piele scumpă, carnet pe care nu era moscovit să nu-l cunoască.

Cine ar putea spune ceva în apărarea invidiei? Este fără îndoială un sentiment urît, dar trebuie să ne punem în situaţia vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. Întreg parterul casei îl ocupa restaurantul. Şi ce restaurant! Pe bună dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Şi nu numai pentru că ocupa două săli mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru că la fiecare masă era o lampă învelită cu un mic şal, nu numai pentru că acolo nu putea pătrunde primul venit de pe stradă, ci şi pentru că prin calitatea mîncărurilor sale, „Griboedov” întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mîncărurile se vindeau la un preţ accesibil, niciodată împovărător.

De aceea, nu ni se pare defel curioasă convorbirea pe care a surprins-o odată, lîngă grilajul de fier forjat al „Casei Griboedov”, autorul acestor rînduri, cum nu se poate mai verosimile.

— Unde iei masa deseară, Ambrozie?

— Ce întrebare, dragă Foka; aici, bineînţeles! Archibald Archibaldovici mi-a şoptit astăzi că se va servi şalău-nature. O capodoperă a artei culinare!

— Ştii să trăieşti, Ambrozie! răspunse cu un oftat admirativ Foka, un slăbănog neîngrijit cu furuncule pe ceafă, adre-sîndu-se lui Ambrozie-poetul, un uriaş bucălat, cu buzele rumene şi părul auriu.

— Nu-i vorba de nici o ştiinţă anume, îl contrazice Ambrozie, ci de dorinţa cea mai elementară de a trăi omeneşte. Vrei să spui, Foka dragă, că poţi găsi şi la „Coliseum” nişte şalăiaşi? Dar la „Coliseum” o porţie de şalău costă treisprezece ruble şi cincisprezece copeici, pe cînd la noi îţi ia cinci şi cincizeci! Şi unde mai pui că la „Coliseum” peştele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nici o garanţie că nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutră din partea celui dinul june care dă buzna acolo venind din Pasajul Teatral. Mă declar categoric împotriva „Coliseum”-ului, vocifera Am-brozie-gastronomul, de răsuna tot bulevardul. Nu căuta să mă convingi, Foka!

— Nu caut să te conving, Ambrozie, spuse Foka. Dar masa de seară se poate lua şi acasă!

— Nici nu mă gîndesc, tună Ambrozie, mi-o închipui pe nevastă-ta încercînd să gătească la cratiţă, în bucătăria comună, şalănl-naturel Ha-ha-ha!... Au revoir, Foka! Şi Ambrozie se repezi fredonînd spre terasa cu umbrar.

Eh-ho-ho... Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscoviţii băştinaşi pe celebrul „Griboedov”. Ce-e, şalău rasol! E o banalitate, Ambrozie dragă! Dar cega, cega în caserole de argint, cegă bucăţi, rînduri, alternate cu cozi de raci şi caviar proaspăt. Dar ouăle la pahar cu pireu de ciuperci? Şi fileurile de sturz nu vă plăceau? Dar trufele? Dar prepeliţa preparată după o reţetă genoveză? Nouă ruble şi jumătate. Dar jazul, dar serviciul ireproşabil? Şi, în iulie, cînd toată familia e plecată în vilegiatură, iar pe dumneata te reţin în oraş anumite treburi literare ce nu suferă amînare, pe terasă, la umbra viţei de vie, lucind într-o pată de aur pe o faţă de masă imaculată — o farfurioară de supă-printaniere? îţi aminteşti, Ambrozie? Dar ce să te mai întreb! Văd după buzele dumitale că nu ai uitat; toate lostriţele şi şalăiaşii dumitale sînt fleacuri! Dar de becaţinele, sitarii şi becaţele de pădure, cînd e sezonul lor, de prepeliţe, de găinuşele de baltă, ce zici? Şi apa minerală „Narzan”, care ţi se prelinge înspumată pe gîtlej?! Ajunge însă, te abaţi de la subiect, cititorule! Vino cu mine!...

În seara aceea, la ora zece şi jumătate, cînd Berlioz se prăpădise la Patriarşie prudî, „Griboedov” avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afară de una singură, unde luminile erau aprinse şi unde