tînjeau doisprezece literaţi, strînşi acolo pentru şedinţă şi aşteptîndu-l pe Mihail Alexandrovici. Stăteau pe scaune, pe mese şi chiar pe cele două pervazuri ale camerei în care îşi avea sediul Consiliul de conducere al Massolit-ului, sufocîndu-se de căldură. Prin ferestrele larg deschise nu pătrundea nici o adiere de vînt. Moscova îşi revărsa toată arşiţa adunată în cursul zilei în asfalt, şi era limpede că noaptea nu va aduce nici o uşurare. Un iz de ceapă venea de la subsolul casei mătuşii, unde funcţiona bucătăria restaurantului, şi tuturor le era sete, toţi erau enervaţi şi furioşi. Literatul Beskudnikov — un om liniştit de felul lui, bine îmbrăcat, cu nişte ochi mici şi iscoditori — îşi consultă ceasul. Minutarul se apropia tîrîş de unsprezece. Beskudnikov ciocăni cu degetul în cadran, arătîndu-l vecinului său, poetul

Dvubratski, care şedea pe o masă şi, de urît, îşi bălăbănea picioarele încălţate cu pantofi galbeni, cu talpă de cauciuc.

— Se cam întrece cu gluma, bombăni Dvubratski. — S-a-m-potmolit, pesemne, flăcăul la malul Kleazmei, dădu replica o voce groasă, aparţinînd Nastasiei Lukinişna Nepremenova, fată de negustor din Moscova, rămasă orfană, care, devenind scriitoare, autoare de schiţe marine, excela în scene de război şi semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges”.

— Daţi-mi voie! glăsui îndrăzneţ Zagrivov, cunoscut autor de scheciuri. Şi eu, în loc să mă coc aici, aş fi stat cu plăcere pe balcon, la o ceaşcă de ceai! Şedinţa era fixată pentru ora zece, nu-i aşa?

— La ora asta e plăcut pe malul Kleazmei, îi aţîţa mai departe pe ceilalţi Navigatorul Georges, ştiind că staţiunea de vile pentru literaţi, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor. La ora asta cîntă, desigur, şi privighetorile acolo. În ce mă priveşte, lucrez întotdeauna mai cu spor cînd sînt în mijlocul naturii, mai ales primăvara.

— De trei ani aproape plătesc cotizaţia, ca să-mi pot trimite nevasta, bolnavă de bazedov, în acel rai, dar nu ştiu cum se face că nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu amărăciune, nuvelistul Ieronim Poprihin.

— Ei, asta-i în funcţie de norocul fiecăruia, vui de pe pervaz criticul Ababkov.

Ochişorii Navigatorului Georges se aprinseră de bucurie şi, îndulcindu-şi vocea de contralto, replică din nou:

—Nu trebuie să fim invidioşi, tovarăşi. Avem numai douăzeci de vile şi se mai construiesc doar şapte, iar noi sîntem trei mii de inşi în Massolit.

— Trei mii o sută unsprezece, preciza cineva dintr-un colţ.

— Ei, vedeţi, urmă Navigatorul Georges, ce să-i faci? Se-n-ţelege de la sine că locuri în vile au primit cei mai talentaţi dintre noi...

— Generalii! se băgă direct în acest schimb de cuvinte Gluharev-scenaristul.

Beskudnikov simula un căscat şi ieşi din cameră.

— Stă singur în cinci camere, la Perelîghino, bîrfi Gluha-rev în urma lui

— Lavrovici ocupă numai el şase odăi, ţipă Deniskin, şi are pereţii sufrageriei tapisaţi cu lemn de stejar.

— Ei, nu despre asta-i vorba acum, vui Ababkov, ci de faptul că s-a făcut ora unsprezece şi jumătate.

Se stîrni gălăgie, se pregătea un fel de răzmeriţă. Încer-cînd să telefoneze la nesuferita staţiune Perelîghino, nimeriră la o altă vilă, la Lavrovici, şi aflară că Lavrovici plecase la rîu, ceea ce-i întrista din cale-afară. Chemară la întîmplare comisia de literatură beletristică, la interiorul 920, şi, bineînţeles, nu găsiră pe nimeni.

— Putea măcar să ne telefoneze! ţipară Deniskin, Glu-harev şi Kvant.

Of, degeaba ţipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea să telefoneze nicăieri. Departe, departe de „Griboedov”, într-o sală enormă, luminată de becuri de mii de waţi, pe trei mese zincate zăcea ceea ce cu puţin înainte fusese Mihail Alexandrovici.

Pe prima masă zăcea trupul gol, plin de sînge închegat, cu braţul fracturat şi coşul pieptului zdrobit, pe o altă masă — capul, fără dinţii din faţă, cu ochii deschişi, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia masă — un morman de cîrpe scorojite.

Lîngă cel decapitat stăteau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologică cu ajutorul lui, reprezentanţii organelor de anchetă şi literatul Jeldîbin, adjunctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acasă, unde veghea la căpătîiul nevestei sale bolnave.

Maşina venise să-l ia pe Jeldîbin şi, împreună cu organele de anchetă, s-a dus în primul rînd, pe la douăsprezece noaptea, la locuinţa victimei, unde s-a procedat la sigilarea tuturor hîrtiilor sale, iar de acolo, cu toţii la morgă.

Acum, stînd lîngă rămăşiţele defunctului, se sfătuiau cum e mai bine să facă; să coasă la loc capul retezat sau să depună corpul în sala „Casei Griboedov”, acoperindu-l pur şi simplu pe cel dispărut cu un şal negru pînă la bărbie?

Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nicăieri; prin urmare, zadarnic se indignau şi vociferau Deniskin, Gluha-rev şi Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nopţii, toţi cei doisprezece literaţi părăsiră etajul de sus, coborînd la restaurant. Aici, îl pomeniră din nou, în sinea lor, de rău pe Mihail Alexandrovici: pe terasă, toate mesele erau, se-nţelege, ocupate, aşa că se văzură siliţi să cineze în sălile frumoase, dar sufocante.

Şi exact la miezul nopţii, în prima sală se auzi un bubuit, un zdrăngănit, începură să salte, să se reverse nişte sunete. După aceea un glas strident de bărbat porni să urle cu disperare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!” Se dezlăn-ţuise celebrul jaz de la „Griboedov”. Feţele asudate ale clienţilor parcă se înseninară, caii pictaţi pe plafon prinseră viaţă, lustrele parcă-şi sporiră lumina şi, deodată, ca scăpate din lanţ, prinseră a dănţui ambele săli, iar mai apoi şi terasa.

Porniră la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumeseaţ, începu să danseze şi Kvant, şi Jukopov-romancierul cu o artistă de cinema în rochie galbenă. Dansau Dragunski, Cer-dacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dansa frumoasa arhitectă Semeikina-Gall, pe care o ţinea strîns în braţe un necunoscut în pantaloni albi de pînză groasă. Dansau ai casei şi invitaţi, oaspeţi din Moscova şi de aiurea, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecingine mare liliachie pe obraz, dănţuiau cei mai de seamă reprezentanţi ai subsecţiei de poezie a Massolit-ului, adică Pa-vianov, Bogohulski, Sladki, Spicikin şi Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscută, cu tunsură „box”, cu umeri de vată,