1. Rogojină din paie, cu dimensiuni de aproximativ 190x80 cm, folosită şi ca unitate de măsură.

  Japonez. În cea occidentală e un birou şi un scaun rotativ, încăperea pare folosită. Pe fereastra din spatele biroului se zăreşte un şir de pini, printre care se ghiceşte orizontul.

  Cei doi veniţi din Osaka privesc fiecare obiect în parte, citind explicaţiile. Soţia îşi exprimă impresiile cu voce tare, iar soţul încuviinţează încurajator. Între ei nu pare să existe nici o diferenţă de opinie. Pe mine exponatele nu mă interesează în mod aparte, drept pentru care mă învârt prin încăpere, studiind detaliile arhitecturale. La un moment dat, doamna Saeki vine lângă mine.

  — Dacă vrei, poţi să te aşezi pe scaun, îmi spune ea. Aici au stat şi Shiga Naoya, şi Tanizaki Jun'ichiro. Desigur, nu este acelaşi scaun ca atunci.

  Mă aşezat pe scaunul rotitor şi îmi sprijin încet mâinile pe birou.

  — Cum e, îţi vine cheful să scrii ceva?

  Mă înroşesc un pic şi clatin din cap. Doamna Saeki zâmbeşte şi se întoarce la cuplul din camera alăturată.

  Aşezat pe scaun, îi privesc silueta din spate, mişcările şi mersul. Toate au o naturaleţe şi o eleganţă de neegalat. Nu ştiu cum să spun, dar are ceva special. Silueta ei întoarsă cu spatele parcă îmi transmite ceva, ceva ce nu poate fi pus în cuvinte, ce nu-mi poate spune direct, în faţă. Ce anume însă, nu ştiu. Sunt multe lucrurile pe care nu le ştiu.

  Aşezat pe scaun, dau roată cu privirea prin încăpere. Pe perete e o pictură în ulei care înfăţişează o privelişte de la malul mării, probabil din zonă. Stilul e vechi, însă are un colorit proaspăt. Pe birou văd o scrumieră mare şi o veioză cu abajur verde. Apăs butonul şi se aprinde. Pe peretele din faţă e un ceas negru, vechi. Arată a obiect de anticariat, însă indică ora corect. Podeaua de lemn e tocită din loc în loc şi scârţâie uşor sub picioare.

  Când se termină turul, cuplul din Osaka îi mulţumeşte doamnei Saeki şi pleacă. Se pare că făceau parte dintr-un cerc de tanka din regiunea Kansai. El oare ce fel de poezii o fi compunând? Nu poţi scrie poezie doar din încuviinţări şi mormăieli. E nevoie de ceva mai multă spontaneitate.

  Sau, cine ştie, poate doar atunci când compune scoate la iveală un anume ceva, pe care altfel îl ţine bine, la păstrat.

  Mă întorc în sala de lectură şi mă reapuc de citit. În cursul după-amiezii mai apar câteva persoane în sală.

  Poartă ochelari de citit, de om bătrân, care îi fac pe toţi să arate la fel. Timpul se scurge cumplit de încet. Oamenii se cufundă liniştiţi în lectură. Nimeni nu vorbeşte. Unii stau la masă şi iau notiţe, însă cea mai mare parte sunt absorbiţi fiecare de cartea lui, fiecare pe scaunul lui, tăcuţi, fără să se clintească din loc. La fel ca mine.

  La ora cinci îmi întrerup lectura, înapoiez cartea pe raft şi părăsesc biblioteca.

  — La ce oră deschideţi dimineaţa? Întreb eu.

  — La unsprezece. Lunea este închis. Vii şi mâine?

  — Dacă nu vă deranjez…

  Oshima mă priveşte mijindu-şi ochii.

  — Sigur că nu deranjezi. Biblioteca este un loc în care vin oameni care vor să citească. Neapărat să mai treci pe aici. Dar, lăsând asta la o parte, tu întotdeauna cari după tine atâta bagaj? Pare foarte greu. Ce oi fi îndesat tu acolo?

  Monede de aur din Africa de Sud?

  Mă înroşesc.

  — Ei, lasă, nu contează. Chiar nu ţin să ştiu, mă asigură el şi apoi îşi apăsă tâmpla dreaptă cu guma de la creion. Pe mâine.

  — La revedere, spun eu.

  În loc să-mi facă semn cu mâna, ridică creionul în aer ca răspuns.

  Mă urc în acelaşi tren ca la venire şi mă întorc în Takamatsu. Intru într-un restaurant din apropierea gării, care arată mai ieftin şi comand un meniu cu şniţel de pui şi o salată de legume. Mai cer o porţie de orez, iar după ce termin de mâncat, beau un pahar cu lapte cald. Cumpăr de la un non-stop doi onigiri în caz că mi se face foame peste noapte şi o sticlă de apă plată, apoi mă îndrept spre hotelul la care urmează să mă cazez. Nu merg nici prea repede, nici prea încet. Păşesc relaxat, ca un om cât se poate de obişnuit, astfel încât să nu atrag inutil atenţia asupra mea.

  E un hotel de afaceri tipic, de mâna a doua, însă destul de mare. Trec în registru o adresă, nume şi vârstă false şi plătesc în avans pentru o noapte. Sunt puţin încordat, însă ei nu îmi aruncă nici o privire suspicioasă. Nimeni nu ţipă la mine: „Ce minciună gogonată! Crezi că nu ne-am dat seama că ai cincisprezece ani şi că ai fugit de acasă?” Totul decurge relaxat, într-o manieră profesionistă.

  Liftul mă poartă până la etajul cinci, cu un ţăcănit sumbru. Cameră mică, lungă şi îngustă, pat neprimitor, pernă tare, măsuţă, un televizor mic, draperii decolorate de soare. Baia nu e mai mare decât un dulap. Nu am nici şampon, nici balsam. De la fereastră se vede doar clădirea alăturată. Însă trebuie să fiu mulţumit că am un acoperiş deasupra capului şi apă caldă la robinet. Las rucsacul pe podea, mă aşez pe scaun şi încerc să mă acomodez cu camera.

  Sunt liber, îmi zic eu. Închid ochii şi mă gândesc un timp la acest lucru. Nu realizez încă bine ce înseamnă să fiu liber. Tot ce înţeleg acum e că sunt singur-singurel. Sunt singur, într-un loc necunoscut, ca un explorator care şi-a pierdut şi harta, şi busola. Asta o fi însemnând libertatea?

  Nici măcar asta nu înţeleg prea bine. Renunţ să mă mai gândesc.

  Stau mult timp în cadă, apoi mă spăl bine pe dinţi la