chiuvetă. Mă bag în pat şi mai citesc puţin. Când obosesc de citit, deschid televizorul şi mă uit la ştiri. În comparaţie cu tot ce mi s-a întâmplat mie azi, ştirile îmi par răsuflate şi plictisitoare. Opresc televizorul şi mă strecor sub pătură.

  Ceasul e deja zece, dar nu reuşesc să adorm. O zi nouă într-un loc nou. Ziua în care împlinesc cincisprezece ani.

  Mi -am petrecut mai bine de jumătate din ea într-o bibliotecă stranie, dar absolut fermecătoare. Am cunoscut câţiva oameni. Sakura. Apoi Oshima şi doamna Saeki. Din fericire, nu sunt nişte persoane care ar putea să mă pună în pericol.

  Semn bun, probabil.

  Mă gândesc apoi la locuinţa din Nogata şi la tata, care acum trebuie să fie acasă. Oare ce crede de dispariţia mea bruscă? Se simte uşurat că nu mă mai vede? O fi perplex?

  Sau poate nu simte absolut nimic? De fapt, e posibil nici să nu fi observat că nu mai sunt.

  Îmi amintesc dintr-odată de telefonul mobil al lui tata şi îl scot din rucsac. Îl deschid şi încerc numărul din Tokyo.

  Se formează imediat. Se aude atât de clar, încât ai zice că sunt în camera de alături, nu la mai bine de şapte sute de kilometri depărtare. Mă surprinde claritatea cu care se aude. Îl las să sune doar de două ori şi închid. Inima începe să-mi bată cu putere şi nu dă semne să se potolească.

  Telefonul funcţionează. Tata încă nu a anulat contractul.

  Sau poate că nici nu a observat că i-a dispărut mobilul din sertarul de la birou. Îl pun la loc în buzunarul de la rucsac, sting veioza şi închid ochii. Nici măcar nu visez. N-am mai visat nimic de foarte multă vreme.

  Capitolul 6

  — Bună ziua! Zise bărbatul în vârstă.

  Pisica şi-a ridicat puţin capul şi a răspuns la salut cu o voce joasă, puţin obosită. Era un motan bătrân, mare şi negru.

  — Ce vreme minunată!

  — Îhî, încuviinţă motanul.

  — Nici urmă de nori.…

  — Deocamdată.

  — Se schimbă vremea?

  — De pe seară încolo bag de seamă că o să se strice, zise motanul negru, întinzându-şi o lăbuţă.

  L-a privit apoi din nou pe bărbat, mijindu-şi ochii.

  Acesta se uita la el zâmbind.

  Motanul a ezitat câteva clipe, după care a zis resemnat:

  — Hm, tu… Vorbeşti.

  — Da, răspunse bărbatul parcă ruşinat şi, în semn de respect, îşi scoase de pe cap pălăria ponosită, de bumbac.

  Nu pot vorbi oricând şi cu orice pisică, însă de obicei reuşesc să port o conversaţie.

  — Aha, se exprimă motanul simplu.

  — Vă deranjez dacă mă aşez aici?

  Nakata a obosit de când tot umblă.

  Motanul negru s-a ridicat încet, a dat de câteva ori din mustăţile lungi şi a căscat atât de tare, încât aproape că şi-a dislocat maxilarul.

  — Nu mă deranjezi. De fapt, e treaba ta unde stai şi cât stai. Nimeni n-o să se ia de tine.

  — Vă mulţumesc frumos, zise bărbatul şi se aşeză lângă el. De azi de dimineaţă de pe la şase şi ceva tot umblu.

  — Ziceai că te cheamă… Nakata?

  — Da, mă numesc Nakata. Şi dumneavoastră, domnule motan?

  — Eu am uitat cum mă cheamă. Un nume tot am avut eu, dar nu mi-a mai trebuit şi l-am uitat.

  — Da, lucrurile de care nu ai nevoie se uită numaidecât.

  Şi Nakata păţeşte la fel, zise bărbatul, scărpinându-se în creştet. Aşadar dumneavoastră nu aveţi un cămin?

  — Am avut, mai demult, dar acum, nu. Mai primesc de mâncare de pe la casele din preajmă, dar… Nu am nici un stăpân.

  Nakata a încuviinţat şi a rămas tăcut un timp.

  — Atunci v-aş putea spune domnul Otsuka? Întrebă el apoi.

  — Otsuka? Zise motanul privindu-l mirat pe bărbat. Asta ce mai e? De ce aş fi eu… Otsuka?

  — Numele nu înseamnă nimic anume. E doar ceva care mi-a venit în minte pe moment. Fără nume, e greu să ţii minte ceva, iar eu doar v-am dat unul potrivit. Numele pot fi de un real folos. De exemplu, o persoană mai proastă, precum Nakata, poate să-şi facă lucrurile mai simplu de înţeles dacă zice aşa: în după-amiaza zilei cutare, luna cutare, m-am întâlnit şi am stat de vorbă cu domnul motan Otsuka pe terenul viran din 2-chome. E mai uşor de ţinut minte.

  — Hm, făcu motanul. Nu prea pricep. Pisicile n-au nevoie de aşa ceva. Ne e suficient dacă lucrurile au miros sau formă.

  — Da, Nakata ştie şi el acest lucru. Însă, domnule Otsuka, oamenii nu sunt aşa. Ei au nevoie de dată sau de nume pentru a ţine minte ceva.

  — Ce incomod! Pufni motanul.

  — Aveţi dreptate. Faptul că trebuie să ţinem minte atâtea lucruri este foarte incomod. Nakata, de exemplu, trebuie să ţină minte şi numele domnului prefect, chiar şi numărul liniei de autobuz. Lăsând însă aceste lucruri la o parte, vă deranjează dacă vă spun domnul Otsuka? Vă creează vreo neplăcere?

  — Nu că mi-ar face mare plăcere…, dar nici neplăcut nu e. Nu, domnul Otsuka nu mă deranjează. Dacă vrei să-mi zici aşa, foarte bine. Doar… Că parcă nu simt că e vorba de mine.

  — Nakata se bucură din inimă pentru ceea ce aţi avut bunăvoinţa să spuneţi. Mii de mulţumiri, domnule Otsuka.

  — Auzi, tu nu vorbeşti totuşi cam ciudat, chiar şi pentru un om?

  — Da, toată lumea spune acest lucru. Însă Nakata nu poate să vorbească altfel. Aşa vorbesc mereu, pentru că sunt prost. Nu am fost dintotdeauna aşa, în copilărie am avut un accident şi de atunci am rămas aşa. Nu ştiu nici să scriu. Nu ştiu nici măcar să citesc ziare sau cărţi.

  — Nu e lucru de laudă, dar nici