eu nu ştiu să scriu, zise motanul şi-şi linse perniţa de la lăbuţa dreaptă de câteva ori. Dar am capul normal, aşa că nu mă incomodează.

  — Da, în lumea pisicilor, aşa este, zise domnul Nakata.

  Dar în lumea oamenilor, dacă nu ştii să scrii, înseamnă că eşti prost. Dacă nu ştii să citeşti ziare sau cărţi înseamnă că eşti prost. E lucru clar. Tatăl lui Nakata, care a murit acum multă vreme, a fost un mare profesor la universitate şi ştia fi-nan-ţe. Nakata mai are doi fraţi mai mici şi sunt amândoi foarte deştepţi. Unul este şef de de-par-ta-ment la o firmă, Itochu, iar celălalt lucrează într-o instituţie care se cheamă MIC1. Amândoi trăiesc în case mari şi mănâncă tipar. Doar Nakata este prost.

  — Da, dar tu poţi să vorbeşti cu pisicile, nu?

  — Da.

  — Nu oricine poate să vorbească cu pisicile.

  — Aşa este.

  — Atunci nu se poate spune că eşti prost.

  — Da, nu, adică nu ştiu. Toată lumea mi-a spus încontinuu că sunt prost de când eram mic, aşa că nu pot decât sa cred că sunt prost. Pentru că nu pot să citesc numele staţiilor, nu pot nici să-mi cumpăr bilet şi să iau trenul.

  Reuşesc totuşi să merg cu autobuzul orăşenesc pentru că ani un permis special de han-di-ca-pat.

  <notă>

  1 Ministerul Industriei şi Comerţului

  — Aha, zise Otsuka indiferent.

  — Dacă nu ştii să scrii şi să citeşti, nu poţi nici să-ţi găseşti de muncă.

  — Atunci cum te descurci?

  — Primesc ajutor social.

  — Ajutor social?

  — Domnul prefect îmi dă bani. Locuiesc într-o cămăruţă în Nogata, într-un bloc care se cheamă Shoeiso. Mănânc de trei ori pe zi.

  — Ce să zic… Nu sună a viaţă prea rea.

  — Aveţi dreptate, nu este rea, zise Nakata. Sunt ferit de ploaie şi de vânt şi nu întâmpin dificultăţi. În plus, din când în când mi se cere să caut câte o pisică şi primesc ceva în schimb. Domnul prefect nu ştie însă, aşa că vă rog frumos să nu spuneţi nimănui. Dacă fac rost de bani în plus, s-ar putea să-mi taie ajutorul. Onorariul meu nu este o sumă prea mare, însă aşa îmi permit uneori să mănânc tipar. Lui Nakata îi place foarte mult tiparul.

  — Şi mie îmi place tiparul. Deşi am mâncat doar o dată, de mult de tot şi nu prea-mi aduc aminte cum e la gust.

  — Da, tiparul este foarte gustos, un pic altfel faţă de alte mâncăruri. Există în lume feluri de mâncare care pot fi înlocuite cu altele, dar din câte ştie Nakata, tiparul nu are nici un înlocuitor.

  Pe drumul din faţa terenului viran a apărut un bărbat tânăr cu un labrador, care purta la gât o eşarfă roşie. I-a aruncat o privire fugară lui Otsuka, dar a trecut mai departe. Cei doi au tăcut şi au aşteptat până ce bărbatul şi câinele s-au îndepărtat.

  — Ziceai că tu cauţi pisici? Întrebă motanul Otsuka.

  — Da, Nakata caută pisicile care au dispărut de acasă.

  Fiindcă pot să vorbesc cu dânsele, umblu încolo şi încoace, adun informaţii şi astfel reuşesc să le găsesc. Lumea mă roagă mereu să le caut, pentru că mă pricep să le găsesc, în ultima vreme fac asta aproape zilnic. Dar m-am hotărât să fie doar în sectorul Nakano, pentru că nu îmi place să merg departe. M-aş rătăci şi eu.

  — Şi acum cauţi o pisică rătăcită?

  — Da. Este vorba despre o pisică cu pete albe, negre şi maro. Are un an şi se numeşte Goma. Uitaţi o fotografie, zise Nakata, apoi a scos din geanta de pânză o fotografie color, pe care i-a arătat-o lui Otsuka. Dânsa este. Are la gât o zgardă maro de purici.

  Otsuka şi-a întins gâtul şi a privit fotografia. A clătinat apoi din cap.

  — Nu, pe-asta n-am văzut-o niciodată. Eu ştiu cam toate pisicile din zonă, dar pe-asta n-o ştiu. N-am văzut-o şi n-am auzit de ea.

  — Am înţeles.

  — Şi o cauţi de mult?

  — Păi, azi e… unu, doi, trei… A treia zi.

  Otsuka a rămas o vreme pe gânduri.

  — Cred că ştii şi tu asta, zise el apoi, dar noi, pisicile suntem nişte fiinţe cu tabieturi. Avem un ritm de viaţă foarte regulat şi nu ne plac deloc schimbările, atâta vreme cât nu e vorba de ceva foarte serios. Prin ceva serios înţeleg sex sau vreun accident, de obicei una din astea două.

  — Da, şi Nakata crede acelaşi lucru.

  — Dacă e vorba de sex, după ce se linişteşte, o să vină ea acasă. Ştii cum e cu sexul, nu?

  — Da, Nakata nu a făcut asta niciodată, dar ştie, în mare. Are legătură cu cocoşelul, nu?

  — Da, are legătură cu cocoşelul, încuviinţă Otsuka cu o faţă serioasă. Dar dacă e vorba de un accident, greu se mai întoarce.

  — Aveţi dreptate.

  — Se mai întâmplă şi ca sexul să te mâne până departe Şi să nu mai ştii să te întorci.

  — Nici Nakata nu ar mai şti să se întoarcă dacă iese din sectorul Nakane.

  — Şi eu am păţit-o de vreo câteva ori. Sigur, asta când eram mult mai tânăr, zise Otsuka, mijindu-şi ochii în căutarea amintirilor. Când nu mai ştii pe unde s-o iei înapoi, te apucă panica. Vezi negru în faţa ochilor şi nu mai înţelegi nimic. E foarte neplăcut. Sexul ăsta e mare belea. Dar în momentele alea numai la asta îţi stă mintea. Nu eşti în stare să te mai gândeşti la consecinţe. Asta înseamnă sexul.

  Şi de-asta… Cum ai zis c-o cheamă pe pisica aia dispărută?

  — Vorbiţi despre Goma?

  — Aşa, Goma. Eu aş vrea să te ajut cumva s-o găseşti.

  O pisică de un an,