crescută cu mare grijă de o familie, nu ştie absolut nimic despre lume. Nu ştie să se bată, nu e în stare să-şi găsească singură de mâncare. Vai de ea! Dar, din păcate, n-am văzut-o niciodată. Cred că mai bine te duci în altă parte s-o cauţi.

  — Da? Atunci Nakata va face precum spuneţi dumneavoastră şi se va duce în alt loC. Îmi cer scuze că v-am tulburat somnul de prânz, domnule Otsuka. Am să mai trec prin zonă şi, dacă între timp o vedeţi cumva pe Goma, vă rog frumos să-mi daţi de ştire. Nu vreau să vă jignesc, dar aş dori să vă răsplătesc cumva.

  — Nu, nu, a fost interesant să stau de vorbă cu tine. Să mai treci pe-aici. Dacă e vremea bună, pe la ora asta eu sunt mai mereu aici, pe maidan. Dacă plouă, sunt la templul ăla de jos, din capul scărilor.

  — Vă mulţumesc foarte mult. Şi Nakata este încântat că a stat de vorbă cu dumneavoastră. Conversaţiile nu decurg atât de lin cu oricare pisică. Unele sunt extrem de precaute şi pleacă fără să spună o vorbă atunci când încerc să le abordez, chiar dacă doar le salut.

  — Da, te cred. Aşa cum există mai multe feluri de oameni, şi pisicile… Sunt şi ele de mai multe feluri.

  — Aveţi perfectă dreptate. Şi Nakata gândeşte la fel. În lume sunt multe feluri de oameni şi multe feluri de pisici.

  Otsuka s-a întins şi a privit cerul. Soarele îşi revărsa pe maidan razele sale aurii. Şi, totuşi, în aer plutea un vag iz de ploaie, pe care Otsuka l-a detectat.

  — Ziceai că ai avut un accident când esai mic şi că de atunci ai rămas mai prost. Aşa ai zis, nu?

  — Da, întocmai. Nakata a avut un accident la vârsta de nouă ani.

  — Ce fel de accident?

  — Este un lucru pe care lui Nakata îi e cu neputinţă să şi-l amintească. Se pare că, nu se ştie din ce motiv, am avut febră şi timp de trei săptămâni, am fost in-con-şti-ent. Am dormit într-un pat în spital şi mi s-au făcut perfuzii. Apoi, când mi-am revenit, nu-mi mai aminteam nimic de până atunci. Nici chipul tatălui, nici pe-al mamei, nici să citesc, să socotesc, nici cum era casa în care locuiam, nici măcar numele meu. Uitasem tot. Mi se golise capul complet, cum se goleşte cada când scoţi dopul. Înainte de accident, am fost un elev strălucit, cu note foarte bune. Dar la un moment dat, am căzut lat şi când m-am trezit, eram prost. Mama, care a murit de multă vreme, plângea mult din această cauză. Plângea pentru că mă făcusem prost. Tata nu plângea, dar era întotdeauna nervos.

  — Dar, în schimb, ai ajuns să poţi vorbi cu pisicile.

  — Da, aşa este.

  — Hm.

  — În plus, sunt foarte sănătos. Nu m-am îmbolnăvit niciodată. Nu am carii şi nu am nevoie nici de ochelari.

  — Din câte văd eu, tu nu prea pari prost.

  — Credeţi? Întrebă Nakata surprins. Dar, domnule Otsuka, am trecut deja de şaizeci de ani. Când treci de şaizeci de ani, te obişnuieşti şi cu faptul că eşti prost, şi cu faptul că nimeni nu te mai ia în serios. Te descurci şi fără să iei trenul. Tata a murit şi nu mai iau bătaie. Mama a murit şi nu mai plânge. De aceea, lui Nakata nu i-ar fi bine acum să i se spună dintr-odată că nu mai e prost. Dacă n-aş mai fi prost, n-aş mai primi ajutorul de la domnul prefect şi nici n-aş mai avea permis special ca să merg cu autobuzul.

  Dacă domnul prefect m-ar certa – „tu nu cumva nu eşti prost?” – n-aş avea ce să-i răspund. De aceea e mai bine să rămân aşa cum sunt, prost.

  — Problema ta nu e că ai fi prost, asta voiam eu să spun, zise Otsuka cu o faţă serioasă.

  — A, da?

  — Problema ta e – părerea mea – că… Tu ai umbra cam subţire. Am observat asta de când te-am văzut. Umbra pe care o laşi tu pe pământ e, ca grosime, cam jumătate din a unui om obişnuit.

  — Aha.

  — Eu am mai văzut odată un om aşa.

  Nakata şi-a deschis puţin gura şi l-a privit pe Otsuka.

  — Un om ca Nakata, vreţi să spuneţi?

  — Îhî, de-aia nici nu m-am mirat prea tare când ai început să vorbeşti.

  — Când s-a întâmplat acest lucru?

  — Ehe, de mult de tot, în tinereţe. Dar nu mai pot să-mi aduc aminte nici cum arăta, nici ce nume avea, nici unde sau când s-a întâmplat. După cum ziceam şi mai devreme, pisicile nu ţin minte lucruri din astea.

  — Aha. '

  — Avea umbra la fel, pierdută pe jumătate. La fel de subţire.

  — Aha.

  — De-aia mă gândeam că, decât să umbli după pisici rătăcite, mai bine te-ai apuca să-ţi cauţi serios cealaltă jumătate de umbră.

  Nakata a tras de câteva ori de borul pălăriei pe care o ţinea în mână.

  — Adevărul e că simţeam şi eu acest lucru, că am umbra cam subţire. Ceilalţi oameni nu observă, dar Nakata îşi dă seama.

  — Aşa să fie, zise motanul.

  — Dar, cum spuneam şi mai devreme, Nakata e bătrân şi în curând o să moară. Şi mama, şi tata au murit deja. Că suntem proşti sau deştepţi, că ştim sau nu să scriem, că avem umbra cum trebuie sau nu, tuturor ne vine vremea să murim. Murim şi suntem arşi. Ajungem cenuşă şi ne îngroapă în Karasuyama. Karasuyama e în Setagaya. Odată ajuns în mormânt, nu te mai gândeşti la nimic. Şi dacă nu te gândeşti, nici nu te mai dezorientezi. Nakata e bine aşa cum e acum. Cât mai sunt în viaţă,