— Sigur, eşti liber să vezi lucrurile cum vrei, zise Otsuka şi-şi linse din nou perniţele. Dar la umbră tot ar trebui să te gândeşti, măcar un pic, că i-o fi ruşine şi ei. Dacă aş fi în locul ei, nu mi-ar plăcea să fiu aşa, pe jumătate.

  — Da, răspunse Nakata. Aşa este. Cred că aveţi dreptate.

  Nakata nu s-a gândit nici o clipă la asta. O să mă duc acasă şi o să mă gândesc pe îndelete.

  — Aşa să faci.

  Cei doi au rămas o vreme tăcuţi. Nakata s-a ridicat apoi încet şi şi-a scuturat cu grijă iarba de pe pantaloni. Şi-a pus din nou pe cap pălăria ponosită. Şi-a potrivit-o în poziţia obişnuită şi şi-a pus pe umăr geanta din pânză.

  — Nakata vă mulţumeşte sincer. Părerile dumneavoastră, domnule Otsuka, îmi sunt cu adevărat valoroase.

  Vă doresc multă sănătate şi numai bine.

  — Şi ţie.

  Când a dispărut Nakata, Otsuka s-a tolănit din nou pe iarbă şi a închis ochii. Mai era timp până aveau să apară norii şi să înceapă ploaia. Apoi a aţipit numaidecât, fără să se gândească la nimic.

  Capitolul 7

  La şapte şi un sfert iau micul dejun compus din pâine prăjită, lapte cald şi ouă cu şuncă în sala de mese, de lângă intrare. Un mic dejun inclus în preţ la un hotel de afaceri nu-mi e nici pe departe suficient. Înghit totul într-o clipită şi nici nu simt că am mâncat. Mă uit în jur involuntar, dar nu prea cred că am şanse să mai primesc o porţie de pâine prăjită. Oftez.

  — N-ai ce-i face, zice tânărul numit Corbul.

  Mă pomenesc cu el la masă, pe scaun, în faţa mea.

  — Nu mai eşti în mediul în care să mănânci doar ce-ţi place şi cât îţi place. La urma urmei, ai fugit de-acasă.

  Trebuie să-ţi bagi bine asta în cap. Până acum te trezeai dis-de-dimineaţă şi mâneai pe săturate, dar de acum nu mai merge aşa. Trebuie să te descurci cu ce ţi se dă. Am auzit eu pe undeva că stomacul ţi se modifică în funcţie de cât mănânci. Probabil că de acum o să afli pe propria ta piele dacă e adevărat. Stomacul o să ţi se micşoreze, dar până atunci o să dureze ceva. O să poţi să rezişti?

  — Rezist, zic eu.

  — Aşa şi trebuie. Doar eşti cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume, nu?

  Dau din cap.

  — Atunci nu te mai holba atâta la farfuria goală. Hai, treci mai departe!

  Mă conformez şi mă ridic de la masă.

  Mă duc la recepţie şi încerc să negociez condiţiile de cazare. Sunt elev la un liceu particular din Tokyo, am venit aici ca să-mi pregătesc lucrarea de sfârşit de an (la clasele de liceu din şcoala mea chiar există un asemenea sistem) şi merg la biblioteca memorială Komura, care conţine materiale de specialitate. Am constatat că am mai multe materiale de consultat decât mă aşteptam şi mă văd nevoit să petrec o săptămână în Takamatsu. Am însă un buget limitat şi rugămintea mea este să mă cazeze pe toată durata şederii mele la preţul special, obţinut prin YMCA, şi nu doar cele trei zile stipulate. Plătesc în avans în fiecare zi şi nici nu creez probleme.

  Tânărul manierat mă priveşte aşa acum mă aşteptam, puţin încurcat de problema cu care se confruntă, se întoarce spre fata din tura de dimineaţă şi îi explică pe scurt situaţia în care sunt. Nu am părul vopsit şi nici cercei în urechi.

  Port un tricou polo impecabil, marca Ralph Lauren, pantaloni crem din bumbac, tot marca Ralph Lauren, şi tenişi înalţi, noi. Am dinţii albi şi miros a şampon şi a săpun. In plus, vorbesc foarte politicos. Dacă îmi pun mintea, mă pricep să las o impresie foarte bună adulţilor.

  Fata îmi ascultă povestea în tăcere, strâmbă uşor din buze şi încuviinţează. E mică de statură, poartă ca uniformă o cămaşă albă şi un taior verde şi pare cam somnoroasă, dar îşi îndeplineşte singură şi cu eficienţă sarcinile de dimineaţă. Arată cam de o vârstă cu sora mea.

  Am înţeles cum stau lucrurile, eu nu vă pot spune nimic momentan, însă îl voi consulta pe manager în privinţa preţului de cazare, iar în jurul prânzului cred că voi avea un răspuns, îmi spune ea într-o manieră profesională (din care simt totuşi că mă place). Îşi notează apoi numele şi numărul camerei mele. Nu-mi dau seama dacă negocierea merge bine. Ar putea să se întoarcă împotriva mea – de exemplu, mi-ar putea cere să-i arăt legitimaţia de elev. Ar putea încerca să ia legătura acasă (numărul pe care l-am trecut în registru este, evident, fictiv). E un risc, dar trebuie să încerc, pentru că am o sumă limitată de bani.

  Caut o sală de sport în exemplarul din Pagini Aurii aflat m hol, sun şi îi întreb ce tip de aparate au în sala de fitness.

  Au cam tot ce îmi trebuie mie. Taxa este de şase sute de yeni. Ii întreb cum ajung acolo, mi se dau indicaţii cum s-o iau pornind de la gară, le mulţumesc şi închid.

  Mă întorc în cameră, îmi iau rucsacul în spate şi ies. Aş putea să-mi las bagajele în cameră şi banii în seiful hotelului. Probabil aşa ar fi mai sigur, însă vreau, pe cât posibil, să le am mereu la mine. Au devenit deja o parte din mine.

  Iau autobuzul din faţa gării şi merg la sală. Desigur, sunt tensionat. Îmi dau seama că am faţa încordată. Cuiva i s-ar putea părea în neregulă faptul că un tânăr de vârsta mea merge singur la sala de sport la prânz, într-o zi de şcoală. Sunt într-un oraş necunoscut şi încă nu-mi dau