Plătesc la intrare fără să spun un cuvânt şi primesc cheia de la dulăpior. Mă schimb la vestiar în pantaloni scurţi de sport şi un tricou subţire şi, în timp ce fac încălzirea, relaxându-mi muşchii, simt că mă calmez, puţin câte puţin.

  Sunt în receptaculul „eu”. Muchiile se îmbină perfect, una peste cealaltă şi se fixează cu un clic slab. E bine. Sunt unde trebuie.

  Mă apuc de de seria de exerciţii. Petrec o oră întreagă la şapte aparate, în ordinea obişnuită, ascultând Prince la walkman. Mă aşteptam să găsesc aparate vechi la o sală publică de sport, de cartier, dar văd că sunt incredibil de noi şi de performante. Încă mai miros a nou. Închei prima rundă de exerciţii şi trec la următoarea, mărind greutăţile. Nu e nevoie să-mi notez nimic. Ştiu exact câte mişcări şi câte greutăţi mi se potrivesc. Transpir imediat prin toţi porii şi pe parcurs beau de mai multe ori apă din sticlă şi muşc din lămâia pe care mi-am luat-o pe drum încoace.

  Îmi termin rundele, fac un duş fierbinte, mă spăl pe corp cu săpunul adus de mine şi pe cap cu şampon. Îmi păstrez penisul de-abia ivit din prepuţ cât mai curat posibil. Mă spăl cu atenţie sub braţ, la testicule şi anus. Mă cântăresc, apoi rămân dezbrăcat în faţa oglinzii şi îmi inspectez muşchii, îmi clătesc în chiuvetă pantalonii şi tricoul îmbibate cu transpiraţie, le storc bine şi le bag într-o pungă de plastic.

  Părăsesc sala, iau autobuzul înapoi, intru în acelaşi restaurant de ieri din faţa gării şi mănânc o porţie fierbinte de udon. Mestec încet, uitându-mă pe fereastră. Prin gară vin şi pleacă mulţi oameni. Toţi sunt îmbrăcaţi pe gustul lor, cară bagaje şi se fâţâie neobosiţi, fiecare spre destinaţia sa. Îi privesc fix şi încep să mă gândesc cum o să fie peste o sută de ani.

  Peste o sută de ani, probabil că toţi oamenii de aici

  (inclusiv eu) vor fi dispărut de pe suprafaţa pământului şi se vor fi transformat în cenuşă sau praf. Mă cuprinde un sentiment straniu la acest gând. Încep să văd totul ca pe nişte fantasme efemere, gata să se destrame la prima suflare de vânt. Îmi întind mâinile şi le privesc. La ce mă zbat atâta? De ce mă agăţ de viaţă cu atâta disperare?

  Îmi scutur capul şi nu mă mai uit pe fereastră. Încetez să mă mai gândesc la cum o să fie peste o sută de ani. Mă hotărăsc să mă gândesc doar la prezent. Am cărţi de citit la bibliotecă şi aparate de folosit la sală. La ce-mi foloseşte să-mi bat capul cu ce-o să fie?

  — Aşa mai vii de-acasă! Zice tânărul numit Corbul. Că doar eşti cel mai tare băiat de cincisprezece ani din lume!

  Ca şi ieri, îmi cumpăr un bento de la un magazin din gară şi mă urc în tren. Ajung la biblioteca Komura la ora unsprezece şi jumătate. La recepţie e Oshima. Poartă o cămaşă albastră din vâscoză, încheiată până la gât, blugi albi şi pantofi sport albi şi citeşte o carte groasă. Lângă el e acelaşi (probabil) creion lung şi galben de ieri. Bretonul îi cade pe frunte. Când intru, îşi ridică privirea, zâmbeşte şi îmi ia bagajul.

  — Văd că încă nu te-ai întors la şcoală.

  — Nu mă mai întorc la şcoală, mărturisesc eu sincer.

  — Biblioteca nu-i o alegere rea, spune Oshima. Se întoarce, se uită la ceasul din spatele lui, apoi revine la paginile cărţii.

  Merg în sala de lectură şi reiau traducerea lui Burton din O mie şi una de nopţi. Ca de obicei, odată ce mă aşez Şi încep să întorc paginile, nu o mai pot lăsa din mână.

  Cuprinde aceleaşi poveşti pe care le-am citit demult, la bibliotecă, într-o ediţie pentru copii, dar sunt mai lungi, cu mai multe episoade şi detalii şi chiar nu se compară. E mult mai fascinantă. Sunt şi unele vulgare, violente sau cu tentă sexuală, dar în ele (precum spiriduşul din lampa fermecată) abundă o vitalitate, o libertate pe care bunul simţ nu le poate înfrâna, lucru care mă prinde şi nu-mi mai dă drumul.

  În aceste basme fără noimă, scrise cu mai bine de o mie de ani în urmă, pulsează mai multă viaţă decât în nenumăraţii oameni fără chip, care trec prin gară. Nu ştiu cum e posibil aşa ceva. Mi se pare foarte straniu…

  La ora unu, ies din nou în grădină, mă aşez pe prispă şi mănânc bento-ul pe care l-am luat la mine. Cam pe la jumătate, apare Oshima să mă anunţe că mă caută cineva la telefon.

  — La telefon? Îmi pierd eu cuvintele pe negândite. Pe mine?

  — Da, dacă te cheamă Kafka Tamura.

  Mă ridic, roşu tot şi iau telefonul.

  E femeia de la recepţia hotelului. Probabil vrea să se asigure că mă documentez într-adevăr la biblioteca Komura în timpul zilei. După voce, pare liniştită că nu o mint. Îmi spune că a discutat cu managerul. Până acum nu s-au mai confruntat cu o asemenea situaţie, dar eu sunt tânăr, circumstanţele sunt cum sunt, drept pentru care îmi pot oferi şi de acum încolo acelaşi tarif special, obţinut prin YMCA.

  Perioada nu este aglomerată, drept pentru care pot fi flexibili.

  Femeia îmi mai spune că şi managerul e de părere că biblioteca are o reputaţie foarte bună şi că ar fi bine să mă documentez cum trebuie, fără grabă.

  Îi mulţumesc, răsuflând liniştit. Nu pot să spun că n-am o strângere de inimă fiindcă am minţit, dar n-am încotro.

  Trebuie să faci tot felul de lucruri ca să supravieţuieşti, închid telefonul şi i-l înapoiez lui Oshima.

  — Tu eşti singurul licean care vine aici şi de-asta m-am gândit că despre tine trebuie să fie vorba, zice