Ceea ce este şi adevărat.

  — Mulţumesc.

  — Kafka Tamura?

  — Da, aşa mă cheamă.

  — Ce nume ciudat!

  — Dar aşa mă cheamă, subliniez eu.

  — Cu siguranţă ai citit câteva din operele lui Franz Kafka, nu?

  Încuviinţez.

  — Castelul, Procesul, Metamorfoza şi încă o povestire în care apare un dispozitiv ciudat de execuţie.

  — Colonia penitenciară, zice Oshima. Îmi place foarte mult. Sunt mulţi scriitori în lume, dar Kafka este singurul în stare să scrie o asemenea poveste.

  — Este preferata mea.

  — Serios?

  Încuviinţez.

  — Ce ţi-a plăcut?

  Stau puţin să mă gândesc. Gânditul durează ceva.

  — Faptul că încearcă mai degrabă să ofere o descriere pur mecanică a acelui dispozitiv complex, decât să explice situaţia în care suntem. Adică…, zic eu şi mă gândesc din nou câteva clipe. Adică aşa reuşeşte să explice mai viu ca nimeni altul situaţia în care suntem. Vorbind nu despre ea, ci despre detaliile mecanismului.

  — Aha, zice Oshima şi îmi pune o mână pe umăr, un gest plin de naturaleţe, în care ghicesc simpatie. Da, cred că şi Franz Kafka ar fi de acord cu tine.

  Ia telefonul şi se întoarce înăuntru. Rămas singur pe prispă, îmi termin prânzul, beau nişte apă plată şi privesc păsărelele din grădină. Probabil sunt aceleaşi păsări pe care le-am văzut şi ieri. Cerul e acoperit de nori subţiri şi uniformi. Nu se vede nici un colţ de cer senin.

  Cred că răspunsul meu cu privire la romanele lui Kafka l-a mulţumit, mai mult sau mai puţin. Însă eu nu am reuşit să exprim ceea ce voiam să spun cu adevărat. Nu am spus-o ca pe o părere generală cu privire la scrierile lui Kafka, ci am vrut să mă refer concret la un lucru foarte concret. Acel dispozitiv de execuţie complicat şi misterios există în realitate în jurul meu, şi nu ca metaforă sau alegorie. Nici Oshima, nici nimeni altcineva nu cred că m-ar înţelege, oricum aş explica.

  Mă întorc în sala de lectură, mă aşez pe canapea şi intru din nou în universul celor O mie şi una de nopţi. Lumea reală începe să dispară, puţin câte puţin, aşa cum se stinge imaginea unui film pe ecran. Rămân singur şi mă cufund în lumea din pagini. Este o senzaţie care îmi place mai mult decât orice.

  La ora cinci, când dau să plec, îl găsesc pe Oshima la recepţie, cu nasul în aceeaşi carte. Pe cămaşa lui n-a apărut nici o cută. Ca de obicei, câteva fire de păr îi vin în ochi. Pe peretele din spatele său, limbile ceasului electronic alunecă în linişte mai departe. În jurul său, totul e foarte liniştit şi curat. Mi-e imposibil să mi-l imaginez transpirând sau sughiţând, îşi ridică privirea spre mine şi îmi înmânează rucsacul. Când îl ridică, face o grimasă.

  — Ai venit din centru cu trenul?

  Încuviinţez.

  — Dacă intenţionezi să vii aici în fiecare zi, asta ţi-ar prinde bine, zice el şi îmi dă o bucată de hârtie, jumătate dintr-un A4. E o copie a orarului cu trenurile care circulă între gara Takamatsu şi cea de aici. Trenurile nu întârzie de obicei, adaugă el.

  — Vă mulţumesc, îi răspund eu şi iau hârtia.

  — Ascultă, Kafka Tamura, nu ştiu de unde vii şi ce faci, dar nu poţi sta la hotel la nesfârşit, nu? Îmi spune el, alegându-şi prudent cuvintele. Încearcă apoi creionul cu degetul de la mâna stângă. Nici nu era nevoie să-l verifice, pentru că era perfect ascuţit.

  Eu tac.

  — Nu încerc să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, doar întreb şi eu. Ştiu că nu e uşor pentru un copil de vârsta ta să se descurce singur într-un loc necunoscut.

  Încuviinţez.

  — De aici urmează să pleci în altă parte? Sau ai de gând să rămâi aici?

  — Încă nu ştiu prea bine, dar deocamdată o să mai stau aici. Nici nu am unde să mă duc în altă parte, îi răspund eu sincer.

  Ceva îmi spune că, într-o oarecare măsură, lui aş putea să îi mărturisesc totul deschis. În primul rând, cred că mi-ar respecta poziţia. Nici nu mi-ar ţine prelegeri şi nici n-ar încerca să-şi impună un punct de vedere de bun simţ.

  Deocamdată însă prefer să nu spun nimănui mai mult decât e necesar. De fapt, eu nici nu sunt obişnuit să mă destăinui cuiva sau să spun ce simt.

  — Pentru moment te descurci singur, nu?

  Dau scurt din cap.

  — Îţi urez mult noroc.

  Lăsând deoparte micile detalii, de atunci au trecut şapte zile fără vreo schimbare. Radioul cu ceas mă trezeşte în fiecare zi la ora şase şi jumătate şi iau acel mic dejun simbolic în restaurantul hotelului. Dacă la recepţie e femeia cu părul castaniu din tura de dimineaţă, o salut printr-un semn cu mâna. Îmi răspunde înclinând uşor capul într-o parte şi zâmbind. Cred că mă place. Şi eu am început s-o plac. Mai ştii, ar putea să fie chiar sora mea.

  Fac în cameră câteva exerciţii uşoare şi, când vine timpul, merg la sală şi îmi văd de circuitul de antrenament.

  Aceleaşi greutăţi, acelaşi număr de exerciţii. Nici mai puţine, nici mai multe. Fac duş şi mă străduiesc să mă spăl cât mai bine peste tot. Mă cântăresc şi mă asigur că n-a intervenit nici o schimbare. Ajung la biblioteca Komura înainte de prânz. Când las rucsacul şi îl iau înapoi, schimb câteva vorbe cu Oshima. Mănânc la prânz pe prispă, citesc

  (am terminat O mie şi una de nopţi şi m-am apucat de operele complete ale lui Natsume Soseki, deoarece mi-au rămas câteva pe care nu le-am citit), iar la ora cinci plec.

  Inii petrec toată ziua la sala de sport şi