la bibliotecă, locuri în care nimeni nu-mi dă atenţie. Copiii care chiulesc de la Şcoală nu merg în asemenea locuri. Iau cina la restaurantul din faţa gării. Încerc să mănânc cât mai multe legume. Îmi cumpăr uneori fructe de la piaţă, pe care le curăţ de coajă cu briceagul luat din biroul tatălui meu. Îmi mai iau castraveţi şi ţelină, le spăl în chiuvetă şi le mănânc cu maioneză.

  De la non-stopul din apropiere cumpăr lapte şi-l mănânc cu cereale.

  Când mă întorc la hotel, mă aşez la masă şi scriu în jurnal, ascult Radiohead la walkman, mai citesc puţin şi mă culc înainte de unsprezece. Din când în când, mă masturbez înainte de culcare. Mi-o imaginez pe fata de la recepţie şi atunci, pentru moment, alung orice posibilitate ca ea să fie sora mea. Nu mă uit deloc la televizor şi nici nu citesc ziarele.

  Viaţa mea regulată, centripetă şi simplă s-a dat peste cap (lucru care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu) în seara celei de-a opta zi.

  Capitolul 8

  Raportul Secţiei de Informaţii a armatei americane (SMI)

  Data întocmirii raportului: 12.05.1946

  Titlul raportului: „INCIDENTUL RICE BOWL HILL, Cod de înregistrare: PTYX-722-8936745-42213-WWN Interviul cu Shigenori Tsukayama (52 ani), profesor la Universitatea Imperială din Tokyo, Facultatea de Medicină, secţia de psihiatrie, s-a desfăşurat la Cartierul General al Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate din Tokyo, pe parcursul a trei ore. Înregistrare audio disponibilă. Materialele suplimentare referitoare la acest interviu pot fi accesate folosind codurile de indexare PTYX-722-SQ-267 la 291.

  (Notă: lipsesc materialele cu numerele 271 şi 278)

  Impresiile intervievatorului, sublocotenentul O'Connor: Profesorul Tsukayama păstrează o atitudine calmă, profesională. Este un nume de referinţă în Japonia în domeniul psihiatriei şi a publicat numeroase lucrări de excepţie. Spre deosebire de majoritatea japonezilor, evită exprimările ambigue. Face o distincţie exactă între ipoteză şi fapt. Înainte de război, a petrecut o perioadă de timp la Universitatea Stanford, în calitate de profesor şi vorbeşte fluent limba engleză. Se bucură de încrederea şi simpatia multor persoane.

  La ordinul armatei, am început de urgenţă examinarea copiilor. Acest lucru se întâmpla la jumătatea lunii noiembrie, în 1944. Pentru noi este un lucru extrem de neobişnuit să primim solicitări sau ordine din partea armatei. După cum ştiţi, în cadrul propriei lor organizaţii există un amplu departament medical şi, fiind o organizaţie autonomă, care pune accent pe confidenţialitate, îşi folosesc resursele interne pentru rezolvarea oricărei situaţii. Cu excepţia cazurilor în care sunt necesare cunoştinţele şi expertiza doctorilor şi cercetătorilor din domenii de specialitate, ei nu solicită asistenţa civililor.

  Prin urmare, când ni s-a prezentat problema, am presupus, în mod firesc, că era vorba despre „circumstanţe speciale”. Sincer vorbind, nu agreez să lucrez la indicaţiile armatei. În majoritatea cazurilor, ei nu urmăresc adevărul academic, ci concluzii care să fie în conformitate cu sistemul lor de gândire sau pur şi simplu utilitare. Cu ei nu se poate folosi logica. Dar eram pe timp de război şi nu puteam să ne opunem armatei. Nu aveam decât să facem ce ni se spunea, fără să crâcnim.

  Noi ne continuam munca de cercetare în laboratoarele universităţii, în ciuda raidurilor aeriene americane. Atât studenţii, cât şi postuniversitarii fuseseră cu toţii înrolaţi, iar facultatea era pustie. Nici cei de la secţia de psihiatrie nu fuseseră iertaţi de armată. Când am primit ordinul, am lăsat totul şi am luat trenul către oraşul XXX din prefectura Yamanashi. Eram trei persoane, eu, un coleg de la secţia de psihiatrie şi încă un cercetător de la neurochirurgie, cu care colaboram foarte strâns.

  În primul rând ni s-a atras sever atenţia asupra faptului că tot ce urma să discutăm începând din acel moment reprezenta informaţie strict secretă, care nu putea fi divulgată.

  Ni s-a explicat apoi incidentul care se petrecuse la începutul lunii. Şaisprezece copii îşi pierduseră cunoştinţa pe un deal, iar cincisprezece dintre ei îşi reveniseră de la sine puţin mai târziu, fără să îşi mai amintească nimic. Cu toate acestea, un băieţel nu îşi revenise şi rămăsese inconştient într-un pat din spitalul militar din Tokyo.

  Maiorul Toyama, doctorul militar care supraveghease starea copiilor de la producerea incidentului, ne-a explicat în detaliu ce se întâmplase, din poziţia sa de medic internist.

  Printre doctorii militari se numără mai mulţi oameni a căror mentalitate se aseamănă cu cea a unui birocrat preocupat să-şi apere propria piele decât cu a unui medic adevărat, însă, din fericire, el era un doctor realmente strălucit. Faţă de noi, care eram nişte străini veniţi din afară, nu a adoptat nici un fel de atitudine superioară sau de respingere. Ne-a comunicat, obiectiv şi concret, tot ce era necesar, de bază, fără să omită nimic. Ne-a arătat toate fişele medicale. Ceea ce îşi dorea mai presus decât orice era clarificarea adevărului. L-am îndrăgit cu toţii.

  Faptul cel mai important care reieşea din datele primite de la medicul militar, din punct de vedere medical, era că acei copii nu rămăseseră cu nici un fel de sechele. Oricât i-am examinat, de la producerea evenimentului şi până în momentul respectiv, nu am descoperit nici un fel de anomalie fizică – internă sau externă. Copiii se bucurau de aceeaşi viaţă perfect sănătoasă, asupra căreia incidentul nu provocase nici o schimbare. Rezultatele examinării complete au semnalat prezenţa unor paraziţi la câţiva dintre copii, însă nu era nimic grav. De asemenea, nu am detectat nici dureri de cap, greaţă, dureri sau lipsa apetitului, insomnie, moleşeală, diaree, coşmaruri, nici un fel de astfel de simptome.

  Doar amintirile legate de cele două ore cât fuseseră inconştienţi se şterseseră complet din capul lor. Acest lucru e valabil pentru toţi copiii. Nu-şi aminteau nici măcar că leşinaseră. Toată această bucată lipsea cu desăvârşire. Era vorba mai degrabă de o „lipsă” a memoriei decât de o „pierdere” a memoriei. Aceştia nu sunt termeni de specialitate.

  Am ales să îi folosesc acum doar pentru a facilita explicaţia.

  Intre „pierdere” şi „lipsă” există o foarte mare diferenţă. Ca să explic