munteanca şi feciorul ei au închingat caii cei pagi ş-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă şi Gheorghiţă a adus maică-sii taşca de la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâşmă şi-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Şi când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriţei.

  Peomături moi faşâia austrul şi cerul era ca floarea de zlac25. Gheorghiţă purta aninat în laţ, în dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia tarniţei. Umblau alături înaintea săniei jidovului. Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistriţa, întâi munteanca şi pe urmă flăcăul îşi făcură de trei ori semnul sfintei cruci, închinând fruntea spre lumină.

  VIII.

  Într-o vreme, jidovul zise din urmă:

  — Dumneata, nevastă, după cât văd eu, eşti pornită pe lungă cale.

  Gheorghiţă rămase înainte. Vitoria îşi struni calul şi-l potrivi în laturea dreaptă a săniei. Întrebă, fără a privi pe negustor:

  — De unde ştii dumneata asta? Ţi-a spus ceva domnu Iordan?

  — Parcă era nevoie să-mi spuie? Vreau să zic că nu-i atât lungă calea, cât cotită. Să admitem că dumneata vrei să te duci la Dorna, ca să-ţi găseşti bărbatul. Asta nu-i mare lucru. Te sui într-o sanie, feciorul dumnitale ori un om mână caii şi te cară la Dorna. Acum, cât mai ţine omătul, drumurile-s uşoare. Ori, mai degrabă, te repezi până la Piatra, te sui în tren şi gata.

  — Negustorul are dreptate, clătină din cap Gheorghiţă, privind înainte.

  — De ce am dreptate? râse domnu David. N-am dreptate deloc. Să zicem că te duci cu sania. Peste trei zile dă un dezgheţ şi nu mai ai ce face cu dânsa. Dar poate ai a umbla pe margini de râpă, prin locuri unde au fost stâni. Cu sania nu poţi face nimic, – mai ales când or porni puhoaie. Cu calu, poţi trece. Vra sa zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauţi, să umbli cotind. Flăcăul văd că s-a bucurat de tren. În tren eşti olog, mut şi chior. Eu până la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oamenii de prin sate, să văd, s-aud. Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna.

  Femeia asculta, gânditoare.

  — Vra să zică, domnu Iordan ţi-a spus ce caut eu.

  — Mi-a spus în scrisoare că este bună marfă de vânzare, că ai nevoie de parale, ca să-ţi găseşti bărbatul. Asară, la crâşmă, am auzit şi pe oameni grăind. Dar ei şuguiesc, ca oamenii. Ziceau că Nechifor e dezertor de la nevastă şi când îl vei prinde ai să-l vâri la închisoare. Vorbe. Când v-aţi strâns, neamurile lui ş-a dumnitale, ca să judecaţi cazul, cine a fost de părere s-aşteptaţi atâta?

  — Oi, domnu David, oftă munteanca; noi n-avem neamuri aici la Măgura. Ne-am dus de la locurile noastre când eram tineri şi ne-am făcut aici aşezare. Fraţii lui Nechifor au umblat tot cu oile. Pe cât am oblicit, au ajuns într-o iarnă cu turmele până la Crâm. S-au aşezat acolo, la nişte imaşuri bogate, lângă Marea. Zice că să vie înapoi după vreo cincisprezece ani, numai cu asinii, şi pe samarele asinilor numai burdufuri de parale. Eu fraţi n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, şi nu m-am mai răspuns cu ele. Bătrânii noştri s-au prăpădit şi ei. Aşa că aicea trăim numai noi şi cu copiii noştri. Sfatul meu a fost mintea puţină câtă o am de la Dumnezeu. Am întârziat aşteptând. Ce era să fac?

  — Aşa este, încuviinţă negustorul. Acuma dumneata ai ajuns să crezi că a pierit acolo.

  — De ce?

  — Pentru c-ai pornit după el. Altfel, cum ai aşteptat pân-acuma, puteai să aştepţi şi de-acu înainte.

  — Şi asta-i adevărat. Dar eu n-am cugetat că s-ar putea să-l fi lovit hoţii pân-a nu ajunge acolo. Avea la el parale cum am şi eu acuma. Era îndrăzneţ şi umbla şi noaptea. Eu am hotărât să nu umblu decât între răsăritul şi asfinţitul soarelui şi să mă alătur pe cât oi putea pe lângă oameni. Sunt pe lume destui răi, dar se află şi oameni de treabă. Astă-noapte a trimis Dumnezeu o dihanie, ca să-mi arate pe doi dintre cei răi. Cum v-am povestit la crâşmă, au năzuit doi hoţi la parale. Am înţeles că domnu Iordan e dintre cei de treabă, că n-a zvonit cătră nimeni că paralele sunt la părintele Dănilă.

  — Hm! făcu Gheorghiţă râzând în sine.

  — Ascultă, nevastă, reluă negustorul zâmbind şi închizând din ochiul drept. Cu ochiul deschis căta într-o parte şi arătătorul mânii drepte îl ţinea înălţat spre ochiul închis. Ascultă. Dumneata nu te încurca cu asemenea gânduri. Bărbatul dumnitale nu-i mort, nici pe cale, nici la Dorna.

  Nevasta îşi înăbuşi un ţipăt uşor de bucurie.

  — Ştii dumneata asta?

  — Nu.

  Ea îşi plecă fruntea.

  — Nu pot şti, căci n-am fost cu dânsul. Dar, ca un om care stau să judec, zic aşa că toate cele de pe lumea asta au nume, glas şi semn. Aicea în stânga pe deal, se văd şapte case de bârne, şindrilite şi acoperite cu omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. Mai întâi, spun un număr, şapte. Al doilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi topitură. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesul ar fi altul. Vrasăzică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle şi leş să nu iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fântână, vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul şi scurmă. Vra să zică toate vorbesc; aşa le-a