rânduit Dumnezeu. Toate trec din gură în gură, ajung până unde trebuie şi se află. Fraţii lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Crâm. E ca şi cum ar fi murit. A venit totuşi veste despre ei. De la soţul dumnitale n-a venit, pentru că el stă undeva şi ţine taină. Dac-ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu ţi-oi mai spune şi alta. Dumneata trebuie să crezi că trăieşte, ca să ai putere să-l cauţi.

  Femeia clătină din cap şi-şi strânse buzele, cu uşor dispreţ.

  — Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înţeleg că vrei aşa să mă mângâi, ca un om cu inimă bună. Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi porunci. Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur.

  — Bine, zise negustorul şi tăcu, îndemnându-şi caii cu iuşca26. Când ajunseră la Bistriţa soarele bătea de la amiază şi streşinile din sat de la Tarcău ţârâiau, sticlind şiraguri de mărgele vii. Bistriţa însă avea pod verde de gheaţă. Treceau pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-şi topoarele. Numai în gura pârăului se afla o topliţă27, unde bolborosea apa scânteind, ca un cuibar al soarelui.

  Pe malul celălalt poposiră, ca să-şi hodinească animalele. Vitoria şi feciorul mâncară lângă desagi. Domnu David îşi aduse aminte că avea treabă la un negustor. Dar acolo unde avea a se duce se vede că găsise alţi doi-trei negustori cu bărbile cărora îşi amestecase şi el ariciul lui roş, împletind între bărbi degetele. Aşa cugeta munteanca zâmbind, aşteptând şi păzindu-i marfa. Într-un târziu, domnu David se arătă foarte grăbit, făcând paşi mari cu cizmele-i grele prin omătul moale. Scoase traistele de orz de după gâtul cailor şi puse mâna pe bici.

  — De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu nişte jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate câte sunt pe lumea asta Am aflat preţul cerealelor la Galaţi şi la Hamburg, şi la Pariz. La Dorna n-a fost niciunul în iarna asta. „Ce fel de oameni sunteţi voi, ca să nu vă duceţi niciunul la Dorna?” „Iaca aşa suntem noi, nişte oameni care nu ne-am dus la Dorna.” „Bine, atuncea să vă deie Dumnezeu copii sănătoşi şi s-ajung să vă văd de-acu într-o sută de ani.” Da’ un pahar de vin bun mi-au dat, de ce să spun că nu mi-au dat? Cel mai bun vin se face aici, la gura Tarcăului, din stafide de la Constantinopol.

  — Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiţă.

  — Aveţi vreme, până ce s-or topi toate omăturile şi s-or scurge toate gheţurile acestea. Înainte de a vorbi despre toate, am împrumutat halaturi şi mi-am făcut rugăciunea cuvenită. De-acu să mergem. Până la asfinţitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. Acolo poposim la un creştin, om de treabă, îmi am eu oamenii mei. La jidovi mă duc să beau vin de stafide şi să-i întreb dacă nici ei n-au avut treabă la Dorna în iarna asta. Dacă n-au avut treabă nici ei, apoi atuncea am să-i sudui.

  Au mers aşa în lungul Bistriţei la deal, încet, pe drum de moină. Munteanca vedea în tovarăşul lor „om trimes”, căci le era de folos. Avea limbă ageră şi scociora prin toate părţile.

  Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie tărhatul ş-au stat de vorbă cu femeia de gazdă şi cu crâşmarul până într-un târziu. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut.

  — Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui. Nu l-am văzut de mult. Va fi având treabă undeva la câmp. Ori poate cunună şi botează în sat la el. Dar cum dă primăvara iar s-arată.

  — De când nu l-aţi văzut? ispiti munteanca.

  — Apoi cam de multişor, cam de astă-toamnă. Se ducea în sus; avea bun cal.

  Domnu David făcu semn uşurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai întrebă nimic.

  — Dar de ce vă interesaţi? întrebă Donea

  — E dator nişte parale nevestei acesteia, zise domnu David.

  — De ce nu-l căutaţi acasă la el, pe Tarcău în sus?

  — Nu-i acasă; l-am căutat şi eu. Acu de la dânsul de acasă venim şi până la Călugăreni mergem tovărăşie.

  — Apoi atuncea unde poate fi găsit? Dacă nu-i în munte, e la oile lui în baltă. La Prut, ori la Jijia.

  — Zice că s-ar fi oprit la Dorna astă-toamnă după ce-a trecut pe aici.

  — Se poate; avea de neguţat acolo oi de la nişte ciobani. Dacă le-a găsit nutreţ pe loc, se poate să fi stat.

  — Ştii ceva, ai auzit ceva?

  — N-am auzit nimica.

  Vitoria oftă şi-şi frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-şi broboada.

  A doua zi sâmbătă, au încălecat iar ş-au aşteptat pe negustor. Iarăşi întârzia. Nu-şi scoase sania în drum decât după ce începură a curge streşinile fulgerate de soare.

  — De întârzierea asta chiar vă rog, prietinilor, să nu vă supăraţi, se apără el râzând. E din pricina tocmelilor noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sâmbătă şi n-avem voie să umblăm pe drum. Numai dacă ne aflăm pe apă – putem merge mai departe, până unde se isprăveşte acea apă. Dacă eşti pe apă, n-ai încotro. Aşa că Dumnezeu ne-a îngăduit să ne aflăm călători pe apă. Văzând că trebuie să fiu numaidecât desară acasă la Călugăreni, am aşteptat să pornească a curge streşinile şi a se topi omătul. Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni. De-acuma tot pe apă merg până acasă.

  Vitoria se cruci.

  — De unde asemenea rânduială? Ai stat de vorbă cu Dumnezeul dumneavoastră?

  — Eu nu; dar a stat de vorbă cu el un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise. Astfel călătoresc eu