pe apă până acasă ş-acolo îmi iese balabusta înainte cu braţele deschise. Apa rămâne afară, şi-n casă găsesc vin şi mâncare caldă. Aveţi să găzduiţi la mine, dacă nu vi-i cu supărare, aşa cum găzduia şi Nechifor Lipan.

  — Pe cât înţeleg, ţi-a fost de multe ori oaspete.

  — Mi-a fost. Are să deie Dumnezeu să-mi mai fie. După socotinţa mea, ai să te întorci cu dânsul.

  Au umblat astfel vorbind; au lăsat în urmă şi popasul de amiază; şi pe urmă au prins a avea în coada ochiului stâng, necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma acolo, în râpi sorite, scot botul din peşteri urşii, fornăiesc la soare şi strănută. În curând au să bată din aripi asupra molizilor bătrâni cucoşii sălbatici ş-au să se lase pe crengi, ca să ciugulească cucuruzi. Pâraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoţei, şi sar pe trepte de stâncă şi ghiaţă – şi apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiţi şi horbote de spumă.

  Munteanca simţea şi ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. Era trudită după două zile de umblet călare şi c-o simţire de plăcere la gândul unui culcuş moale.

  La Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, îşi avea aşezare, în dosul unei dugheniţi ş-a unei crâşme, domnu David. I-a ieşit înainte soţia, numai în carne albă şi-n bărbie revărsată, şi s-a bucurat c-un glas ca de cântec. Apoi s-a uitat cu ochi holbaţi la munteancă, văzând-o că scoate de după şa o puşcă scurtă hoţească.

  Vitoria şi Gheorghiţă au intrat într-o odăiţă peste samă de caldă. Flăcăul s-a hrănit bine. Munteanca a stătut în picioare. A căutat o ulcică şi a băut apă cu sete, ca să stingă o arşiţă.

  Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratică, cu gluga de omăt în creştet.

  — Soţul meu, se îndreptă ea cătră gazdă, mi-a spus odată povestea stâncii aceştia.

  — Ştiu, încuviinţă domnu David, este o istorisire cum că diavolul ar fi rupt cândva, noaptea, piatra asta din vârful Ceahlăului ş-a adus-o până aicea în braţe, ca s-o lepede în curmezişul Bistriţei, să poprească apele şi să înece cuprinsul. Dar cum o ducea în zbor, l-a apucat cântarea cea din urmă a cucoşilor. A lepădat-o şi a fugit în pustie, în întuneric, ca să nu-l fulgere soarele. Dar acestea-s numai vorbe de-a oamenilor.

  — Dacă se spune, trebuie să fie adevărat, se împotrivi Gheorghiţă.

  — S-ar putea să fie adevărat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea minte puţină. De ce nu s-a întors în altă noapte, să prăvale piatra cu piciorul în Bistriţa? Aşa, piatra stă aici de pe când nu erau oameni, nici diavoli; şi lui Nechifor Lipan, de câte ori poposea la mine şi se aşeza la fereastra asta, îi venea aşa un îndemn să se suie deasupra, să facă un semn cu securea împotriva demonului. Totdeauna mă sfădeam cu el şi nu-l lăsam. Striga că vrea să ieie ş-un cofăiel de vin cu dânsul, şi lăutarii. Cum auzeau de una ca asta, ţiganii fugeau şi se ascundeau după casă.

  — Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi-era drag când îl vedeam aşa, cu mare curaj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra, pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte oameni mânjiţi pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigai: „Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă”. Aceia au ferit pe după nişte ciritei28 şi s-au dus. De hoţi nu se temea; avea stăpânire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit dintr-o lăture, prietini, pe furiş.

  Nevasta lui domnu David începu să deie din mâni şi să vorbească într-o limbă străină. Negustorul lămuri:

  — Nevastă-mea spune că numai aşa a putut să-l doboare cineva. Altfel nu. Îi era drag şi ei domnu Nechifor.

  Vitoria îşi lunecă ochii, c-un zâmbet subţire, asupra ovreicei. Femeia de gazdă mai spuse ceva.

  — Zice că astă-toamnă, când a trecut spre Dorna, era singur şi n-avea nici un tovarăş. E adevărat că eu nu l-am văzut. Mă aflam cu marfă la târg.

  Gazda vorbi iar.

  — Zice, lămuri negustorul, că n-a stat decât puţin. A plecat la drum asupra nopţii.

  Vitoria privea pe fereastră în întuneric şi cumpănea în sine acele vorbe.

  — Zice că avea bani asupra lui şi l-a rugat să nu se ducă; dar el n-a ascultat-o şi s-a dus.

  — Se poate, răspunse munteanca strâmbând şi apăsând din buze.

  Gheorghiţă se lăsase pe pat lângă sobă şi adormise cu faţa în sus. Femeia de gazdă vorbi iar.

  — Ce mai spune?

  — Zice că flăcăul samănă cu tatu-său.

  — Va fi sămănând.

  După ce rămăsese singură, făcu semnul crucii, mărunt şi de multe ori, asupra uşilor şi asupra perinei unde avea să-şi plece capul. Apoi se lăsă pe un scăunaş cu trei picioare, îşi cuprinse genunchii cu palmele şi stătu aplecată, cu privirea-i de umbră aţintită în necunoscutul din nainte-i. Încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l citească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară.

  Afară picurau streşini. Vântul de la sud şuşuia cu creşteri şi coborâri.

  — Gheorghiţă, şopti ea asupra vedeniei, să-mi răspunzi dacă eşti cu alta.

  Flăcăul se răsuci şi deschise ochii.

  — Ai spus ceva, mămucă?

  — N-am spus nimic, răspunse ea, cu ochii aţintiţi asupra geamului.

  El o privi un timp şi închise dintr-o dată iarăşi pleoapele, furat de dulceaţa