Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; şi i le spunea, fără să mişte buzele şi limba. I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli şi suferinţi vechi. Altădată îl împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o avea el să-şi abată calul în preajma muierilor şi să poposească lângă ele. I-l pârâseră bacii cei bătrâni, care erau oameni cuminţi şi iertaţi de Dumnezeu. Acuma, dacă a pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete şi cu acele ceasuri.

  Se împlinesc nouă ani la Sfântu Gheorghe de când a sărit ca o gaie asupra lui, să-i vâre căngile în ochi şi sub bărbie. El o dădea încet la o parte cu braţul şi râdea. Ea s-a înverşunat mai tare, pomenindu-i de-o rea şi de-o slută de la gura Tarcăului. „Acolo-ţi faci popasurile şi-ţi cheltuieşti averea”, îl împungea ea cu vorbe îndesate, şi iar îşi răşchira căngile. Atuncea el întâi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept ş-a strâns-o peste braţe. Ea a tăcut deodată, ca şi cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoară. A aşteptat desmierdările ca o ticăloasă. Acu şapte ani a lovit-o pentru alta. Într-un an au fost ochi negri; într-altul nişe ochi albaştri de nemţoaică. Înţelegea ea într-o privinţă că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.

  Nu poate fi nici ovreică; nici unguroaică cu ochii verzi. El tot căzut undeva trebuie să fie.

  Îl mai chemă o dată cu toată fiinţa, iertându-l pentru orice, şi Nechifor Lipan nu-i răspunse.

  În dimineaţa de duminică încalecă trudită şi cu ochii cerniţi. Ascultă privind în altă parte felurite sfaturi ale negustorului. Răsări atentă numai la socoteli şi recomandări de parale.

  — Asta-i bine, încuviinţă ea. Să-ţi plătesc pentru găzduire. Să-mi dai bani mărunţi de câteva mii, ca să-i am la îndemână. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aş zice nimica. Mi le ia şi pace bună! Dar îs paralele lui.

  — A cui?

  Ea răspunse tot dinlăuntru, fără vorbe: „A lui Lipan; a mortului”, dar răspunse numai pentru sine. Primi paralele mărunt, le legă într-un colţ de năframă şi bătu cu călcâiele în pântecele căluţului pag.

  Au umblat până la Farcaşa pe soare.

  Când au intrat în sat la Farcaşa, deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri şi vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ.

  Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locaşul sfânt.

  — Gheorghiţă, vorbi ea; asta-i poruncă să facem popas aici.

  A descălecat şi feciorul. Au luat caii de căpăstru şi au căutat gazdă.

  IX.

  Nu cunoşteau locul. Umblau aşa pe uliţa cea mare a satului, înălţând nasurile când spre dreapta, când spre stânga. Veneau asupra lor aripi cenuşii şi-i băteau peste ochi. Deodată vârtejul trecu şi luci soarele. Deasupra se făcu albastru. Înainte, ca şi cum li s-ar fi deschis o altă lume, uliţa cotea scurt, şi, pe un tăpşan, o adunare strânsă de oameni se frământa. Cei de la spate voiau să treacă peste cei dintâi. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. Adunarea se desfăcu, lăsând loc de trecere unui om mititel, negricios, cu capul mare. Părea să fie o persoană a stăpânirii. Purta căciulă ţuguiată de astrahan şi blană cu guler de vidră. Înălţând nasul, privi după vârtejul de ninsoare, care fugea către apus.

  Alţi oameni veneau pe alt drum, spre aceeaşi răscruce. Doi jandarmi, cu puştile pe umăr umblau ceva mai înainte, împingând de umere pe doi pantalonari cam jerpeliţi. Purtau paltoane cu mânecile prea scurte. Nu păreau jigniţi de poziţia umilitoare în care se aflau.

  Persoana cu căciula ţuguiată de astrahan şi cu guler de vidră luă o înfăţişare încruntată. Se opri şi lăsă pe jandarmi să-i aducă oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tăpşan. Jandamiii se opriră ceva mai jos.

  Vântul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc şi vesel. Nimene dintre cei de faţă nu se mira de vârtej. Toţi, ca şi Vitoria şi ca şi Gheorghiţă, se mirau de cei doi străini.

  — Ce-or fi făptuit? întrebă femeia cu grijă pe unul dintre munteni.

  — Nu ştiu; are să-i judece şi avem să vedem.

  — Dar cine-i boierul acesta mititel şi ţanţoş?

  — Om mare. Domnu subprefect.

  — Îl văd c-o adunare după dânsul.

  — Este; a hotărât adunare acasă la primarele, ca să spuie oamenilor porunci de la stăpânire. Are să fie alegere de deputat la Piatra.

  Vitoria nu ştia de acestea. O interesau şi mai mult cei doi jerpeliţi. Sprijinindu-se de şa, se ridică în vârful degetelor, ca să vadă mai bine.

  Domnul subprefect întrebă supărat. Vorbea tare şi repezit:

  — Ce-i cu indivizii aceştia?

  Unul din jandarmi lămuri. I-a u găsit la crâşmă, între oameni, c-o jucărie: o muşama cu culori şi numere. O întind pe masă şi îndeamnă pe săteni să puie parale şi să zvârlă zaruri. Dacă se potrivesc numerele, plătesc; dacă nu se potrivesc numerele, pun mâna pe paralele oamenilor şi le vâră în buzunar.

  — Aha! De-aceştia îmi sunteţi voi? se holbă la ei domnu subprefect.

  — Domnub subprefect, se apără unul din ei cu grăbire, dând din mâni. Era cel mai nalt. Celălalt îl privea mai de jos, cu umilinţă. Domnule subprefect, vă rog să binevoiţi a mă asculta, ca să vedeţi că în toată în lumea chestia aceasta nu este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. Eu vă cunosc pe dumneavoastră, domnule subprefect. Dumneavoastră sunteţi domnul subprefect Anastase