Balmez. Vă ştiu om just. Veţi conveni că putem câştiga, dar putem şi pierde. Într-adevăr, câteodată pierdem, cum s-a întâmplat la Hangu. E o afacere ca oricare alta.

  — Cum? Aţi fost şi la Hangu? se miră subţire domnu subprefect Balmez, împungând în sus cu căciula. Eu adun oamenii pentru interesele lor, şi voi veniţi pe de laturi şi-i înşelaţi cu minciunile voastre?

  — Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta? Noi nu înşelăm pe nimeni. Avem de-a face cu oameni în toată firea. Le explicăm ce este şi nu le pretindem numaidecât să ponteze. Unora le place şi pontează. Putem noi să-i împiedicăm?

  — Las’ că vă ştiu eu. Ia să-mi spuneţi întâi cum e jucăria aceea a voastră.

  — E cu zaruri, domnule subprefect, şi cu numere câştigătoare. Un om, care are plăcere, pontează un leu. Dacă câştigă, îi plătesc şapte.

  — Într-adevăr, afacere bună. Ia să ridice în sus mâna cei care au câştigat. Văd că nu ridică nimeni mâna. Acuma vă rog să binevoiţi, cum spune negustorul acesta, să ridicaţi mâna cei care aţi păgubit. Aşa de mulţi păgubaşi? După cât văd, aţi păgubit toţi.

  Oamenii râdeau, agitând braţele. Pentru paralele lor pierdute, aveau cel puţin petrecere. Persoana stăpânirii luă o înfăţişate mai severă.

  — Să faceţi bine dumneavoastră, cinstiţilor negustori de parale, să-mi arătaţi actele. Cine sunteţi? De unde sunteţi?

  Unul dintre jandarmi raportă respectuos:

  — Trăiţi, domnule subprefect, i-am cercetat în privinţa asta. N-au nici un act.

  — Suntem de la Galaţi. Pe mine mă cheamă Spiru Gheorghiu. Pe tovarăşul meu Iancu Neculau.

  — A, sunteţi de la Galaţi. Atunci cunoaşteţi pe munteni, din port, când coboară la dumneavoastră cu plutele. Vi s-a făcut dor de ei şi aţi venit să-i căutaţi aici. Să-mi arătaţi autorizaţia pentru jocuri de noroc.

  — N-avem.

  — Atunci, răcni subprefectul crescând dintr-o dată, să mi-i duceţi din post în post până la reşedinţă. Dar mai întâi să lepădaţi aicea banii pe caie i-aţi sfeterisit de la oameni. Îi puneţi cu proces-verbal în mâna primarului.

  — Ce să facă cu ei primarele? întrebă cineva.

  — Să-i împartă la păgubaşi.

  — D-apoi se mai ştie care a păgubit şi cât a păgubit?

  Oamenii iar porniră veselie. Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce şi ea; să puie unu şi să câştige şapte. Vedea ea bine că şi lui Gheorghiţă îi părea rău că-i duc aşa între puşti pe cei doi de la Galaţi.

  Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărţeau în tabere. Unii îi cereau pentru o bute de vin, alţii pentru sfânta biserică. Subprefectul ieşi în drum, asupra Vitoriei şi a lui Gheorghiţă. Deşi era un bărbat nu tocmai mare, munteanca se sfii de căutătura lui. Uitase chiar să i se ferească din drum.

  — Dar cu dumneavoastră ce-i? o întrebă pe dânsa.

  — Nici eu n-am hârtii, răspunse ea cu îndoială.

  — Ce hârtii? Ce hârtii? N-avem nevoie de nici o hârtie. Nu văd eu că eşti o nevastă de oier de pe Tarcău?

  — Adevărat este, răspunse Vitoria zâmbind.

  — Şi flăcăul ista ţi-i fecior?

  — Mi-i fecior.

  — Nu sta; încalică şi du-te acasă, că te-aşteaptă bărbatul.

  — Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna.

  — Foarte bine. Te-ai fi ducând după datorii pe marfă. Vine primăvara şi aveţi nevoie de bani. Du-te sănătoasă.

  Munteanca socoti că trebuie să deie o lămurite.

  — Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan.

  Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoştea Nici dintre oamenii buluciţi care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscând pe Nechifor. Deci era departe şi se simţi străină. Cel puţin avea un folos: părerea bărbătuşului aceluia, că s-ar fi ducând după bani. Asta-i bine s-o spuie tuturora de-acum înainte; ca să nu se ademenească cineva dintre oamenii răi, bănuind altfel.

  — Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici şi le pătrunzi toate.

  — Apoi eu de-o viaţă trăiesc între munteni, mărturisi cu plăcere Anastase Balmez. Îi cunosc cum îmi cunosc nevasta.

  Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe sub mustaţă. După ce trecu el, fudul, auzi şoape şi râse şi ea.

  — Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoaşte chiar aşa de bine.

  De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, ţesând fulgi mari şi moi. Oamenii se risipiră chiuind. Vitoria nimeri cu caii sub cel întâi adăpost, o şandrama afumată, aşteptând să treacă ş-acest val. Dar de data asta valul nu trecea. Soarele păreacă lunecase pe alt tărâm. Bătea ninsoarea, într-un fel de amurg cenuşiu.

  — Credeam c-om putea merge bine înainte, zise Gheorghiţă. Acu trebuie să căutăm gazdă.

  — Om căuta ş-om găsi, vorbi cu linişte femeia. Eu tot am nădejde să văd lumina. Nu ştii că Dochia îşi scutură cojoacele şi după aceea le întinde la soare?

  — Care Dochie? întrebă un glas răstit.

  Un om în cojoc lung, cu miţele atârnând, intră din viscol la adăpost. Cu mâni negre şi ciolănoase îşi smulse din cap căciula ş-o scutură de apă. Era un bătrân cărunt, cu sprâncenele aspre. Pufnea pe nas. Femeia îl cunoscu numaidecât că-i băut.

  — Care Dochie? se supără el iarăşi lăsându-se puţin din mijloc ş-apoi tresărind în sus

  — Baba Dochia… rânji Gheorghiţă.

  — Care babă Dochia? Cea de pe munte, ori cea din casă?

  Vitoria se amestecă:

  — Să nu te superi, moşule. Noi pe baba dumitale n-am văzut-o, nici n-ocunoaştem.

  — Dochia o cheamă.

  — Să fie sănătoasă.

  — Să fie. Dar voi ce căutaţi aici? Aţi intrat aşa cu caii; nu vă pasă. Ce fel de vorbă? Nici nu mă întrebaţi pe mine, nici nu strigaţi la babă să iasă.

  — Nu te supăra. Ne-om duce. Suntem