— E-he! Nu merge aşa, femeie. Vii de la Tarcău şi te duci la Dorna şi nici măcar nu ţi-s caii în bună rânduială. Ba mă supăr. Trebuia să baţi la uşă şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai şi să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâine uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar; iar potcoavele nu le pot bate decât mâni dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică. Am fost la biserică; pe urmă am făcut oleacă de popas la crâşmă. Unde-i baba? Măi babă Dochie!

  Începu a bace în uşă.

  — Dacă-s supărat, îs supărat, ce-mi puteţi face?

  Ieşi baba Dochia în prag, cu catrinţă şi cu cămaşă înflorită.

  — De ce baţi în uşă moşnege?

  — Ca să deschizi.

  — D-apoi îi închisă uşa asta vreodată? împinge şi intră. Văd c-aduci lume străină.

  — Aduc. Poate-ţi pare rău?

  — De ce să-mi pară rău? îi poftesc cu dragă inimă să poposească la noi.

  — Mâni dimineaţă am să le bat potcoave la cai.

  — Le-i bate, da’acuma vâră oamenii înăuntru. Nu-i mai ţine afară. Împinge poarta şi du caii în grajd. Până ce le-i aduce tărhatul în casă, eu am şi pus de mămăligă.

  — Aşa am să fac; dar să ştii că-s supărat.

  Vitoria îi făcu faţă cu glas plăcut.

  — Moşule, cum te cheamă?

  — Pricop.

  — Moş Pricop, oricât de supărat vei fi fiind, eu tot am să-ţi spun că baba dumitale a fost frumoasă femeie în tinereţele ei.

  — Adevărat, frumoasă; dar a făcut multe răutăţi. De-aceea-s supărat eu ş-acuma şi nu mi-a mai trecut. Să nu cumva să îndrăzniţi să spuneţi altfel decât cum vreau eu. Să staţi, să mâncaţi şi să beţi cu mine şi cu baba. Mâni dimineaţă vă potcovesc caii.

  De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cât îşi aşezau buclucurile în casă, în preajma focului din hoarnă, să-l întrebe anume lucru pe fierar?

  Îşi lepădase cojocul şi-i silise să se desparte şi ei de straiele groase. îi aşezase pe scăunaşe în preajma focului şi le turna rachiu în păhărele verzi.

  — Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului?

  — Ba am potcovit.

  — Nu s-a oprii cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru ţintat în frunte?

  — Ba s-a oprit.

  — Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?

  — Îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, şi era încălţat cu botfori.

  — Acela moş Pricop, a fost soţul meu.

  — Hm! făcu moş Pricop; dacă-i soţul dumitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la drum asupra nopţii. Eu aş fi avut plăcere să cinstesc cu dânsul ca şi cu dumneavoastră. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs călători, au necazuri şi-i bine să le stai înainte cu pahar dulce şi vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi. S-adus şi într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să nu-i fie urât.

  — El a fost într-adevăr, şopti munteanca, şi lepădă o picătură din păhăruţ înainte de a bea rachiul.

  X.

  Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acuma lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. Le-au ieşit în cale oamenii, au apucat de căpestie caii şi i-au abătut într-o ogradă. Erau aprinşi la obraz şi aveau plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze. Vitoria a trebuit să se supuie, să descarce, să intre la lehuză şi să-i puie rodin29 sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei.

  S-a închinat cu paharul de băutură cătră nănaşi, a sărutat mâna preotului, ş-a arătat tuturor celor care veneau s-o asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna pe care de atâta vreme o urmăreşte şi n-o mai poate împlini. Îşi cheltuieşte şi paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici până la Broşteni nu ştie cum a ajunge. Noroc că are acolo nişte cunoscuţi de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească până unde are asemenea interes.

  Mult se minuna preotul de aşa fiinţi fără inimă şi fără omenie:

  — Ne pare rău când spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem şi să mărturisim că sunt între noi muntenii şi oameni dintre aceştia crânceni, care-ţi calcă dreptul tău, care-ţi iau banul şi nu-ţi mai dau înapoi nimica. Apucători ca lupii – aşa-s unii dintre ai noştri, ofta sfinţia sa. Pe aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade aşa cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în