frunte şi să-i răpească avutul. Muntenii, râdea sfinţia sa sunt ori aşa ca noi, cu bucurie şi cu cântece, aceştia toţi avem s-avem intrare la rai – ori duşmani căpcăuni – ş-aceştia puţini câţi sunt, au să se ieie de mână ş-au să se ducă în iad la Caraoţchi. Pe dinafară, cerând intrare ba colo, ba dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc.

  — Aşa am păţit eu, cu oamenii care au să se ducă la iad, se văita Vitoria veselindu-se în sine de viclenia ei.

  La Cruci a dat de nuntă.

  Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împăratşi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.

  Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei. Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită, deşi s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna.

  — Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea şi sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut şi el câteodată pe aici şi a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunţile dumneavoastră, în drumul meu eu întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul; dar câteodată se întâmplă să fie şi altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Şi mai am o mirare: că, după rânduielile cele nouă ieşite de la stăpânire şi bătute cu darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călindarul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile – numărând zilele, sărbătorile şi posturile după moda papistaşilor. Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceţi nuntă, ca şi cum ar fi fost câşlegi.

  — He-hei! au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; dumneata nevastă de la Tarcău, nu ştii pesemne că noi nu ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi noi ţinem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel şi facem pe popa nostru cu de-a sila să se ţie de lege. El săracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte părţi de lume, dacă le place să ţie cu nemţii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins.

  — N-aveţi grijă, a răspuns munteanca că şi cei de la Tarcău îs cu legea veche. Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, cine-aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie.

  Nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă că ar fi văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care parcă îşi aducea aminte; dar îndată a uitat ş-aceea. Nunta a pornit înainte şi iar s-a lăsat pe ghiaţa Bistriţei, cu chiote sălbatice.

  În pasul domol al calului, Vitoria cugeta cu privirile posomorâte, îşi lămurea gândurile, în puţine cuvinte, şi cătră Gheorghiţă. Nu putea spune că-i supărată de asemenea întârzieri. Mai bine să se amestece aşa, cu voia altora printre lume, ca să poată mai bine băga di samă şi iscodi. Din aceste învăţa şi cum să se ferească de adunări, când va trebui. Bine este să fie la vedere cu prieteni, decât într-un ascunziş, cu nişte duşmani necunoscuţi. Când îs mulţi, ei te bagă mai puţin în samă şi tu poţi mai bine cerceta. Când îs mulţi, te poţi socoti singur, cu năcazul tău; dar când îs puţini, împung şi te coasă cu ochii.

  Gheorghiţă nu înţelegea tocmai bine; dar i se părea că aşa trebuie să fie.

  Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.

  — Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ş-om ajunge cu bine la locul oilor. Să vedem ce fel de ţară-i Dorna şi ce fel de munte Rarăul.

  Au mers într-adevăr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de ţara Dornelor, Vitoria a înălţat nasul şi a simţit în nări ca o mireasmă. Nu era nimic decât un vânt subţire şi călduţ de la asfinţit, care urma să topească domol omăturile. Ea nu simţea nimic din afară; o mistuia o arşiţă dinlăuntru şi o înăbuşea. Avea credinţă că aici avea să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei.

  Dornele-s numai pâraie, numai muntişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dorne. Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi, îi plăceau Vitoriei. Îi privea în treacăt cum petrec la crâşmă şi cum joacă cu mare aprindere şi patimă, parcă în puţine ceasuri avea să fie sfârşitul lumii. Aici, în Dorna asta, n-a fost iarmaroc şi vânzare de oi; n-a fost nici înşarul Dornei; nici în Dorna Cândienilor, după cât se ştie de toată lumea care-i faţă şi petrece, a fost mare iarmaroc şi s-au vândut multe oi astă toamnă în Vatra Dornei.

  Vitoria pleacă fruntea şi priveşte trudită în juru-i. Hai să meargă să-şi caute datornicii în Vatra Dornei.

  — Hai, Gheorghiţă, îmbucă ceva de-a călare, căci nu se cade să întârziem. Om da orz cailor când om ajunge. Eu de ieri nu mai am linişte şi somn. Nu-mi mai trebuie mâncare, nu-mi mai trebuie apă. Am ajuns ca la un scaun de judecată a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez.

  Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strălucire de soare de la amiază. Era un drum de dezgheţ şi prindeau a curge pâraie de sub omăt. Pe alocuri, pe zăpezile bătucite,