Un om înalt şi deşirat, cu cojocelul pe-un umăr, cu ciubote de iuft şi c-un toiegel cu care se juca din când în când scriind omătul, li se ţinea de câtăva vreme în preajmă. Mergea şi el în pasul cailor. Grăbi într-o vreme şi se ţinu în dreptul femeii.

  O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gând să poposească.

  — Vin de departe, om bun, şi nu mă opresc decât la Vatra Dornei.

  — Ai vreo treabă?

  — Am, cu nişte datornici.

  — Da’ pe mine nu vrei să mă-ntrebi unde mă duc şi ce caut?

  — Dacă pofteşti, pot să te-ntreb.

  Omul era vesel; a rânjit pe sub mustaţă şi s-a desfăşurat cade pe-un mosor spre urechea Vitoriei, şoptindu-i ceva ca să n-audă flăcăul. Muntanca a bătut în grumazul calului cu capătul frâului şi a trecut repede înainte, cu obrazul întors spre Gheorghiţă şi lepădându-i o poruncă:

  — Trage baltagul şi păleşte-l.

  De glasul ei uscat şi otrăvit, atât feciorul, cât şi străinul s-au spăimântat. Gheorghiţă a pus mâna pe baltag; omul a sărit şanţul ş-a apucat-o pe o potecă şi pe sub o râpă. Râdea el singur şi se minuna de asemenea arătare. „Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt mai prietenoase; taie cu vorba, nu cu baltagul”. Adevărat era că nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă lume. Privea pieziş şi cu ură pe om cum se duce. După aceea îşi grăbi calul în trap.

  Într-un timp, fără să-i fi arătat nimene anume, cunoscu, numai după spuse, în răsărit, Pietrele Doamnei şi Rarăul. Dintr-acele singurătăţi îngheţate au venit cătră Nechifor Lipan ciobani cu oile.

  Intrară în Vatra Dornei. Vitoria întrebă pe-un negustor care scosese la soare marfă de piele şi fier în care parte se află uliţa iarmarocului. Negustorul făcu semn, tăind cu mâna spre dreapta. Femeia îşi purtă calul într-acolo, cu ochii întunecoşi aţintiţi.

  Astfel au aflat un han şi au poposit. Şi-au închis tărhatul într-o chilie şi n-au aşteptat nici prânz, nici hodină. S-au dus, după sfatul hangiului, la o cancelarie, unde au găsit un slujbaş cu şapcă. După vorbă, se părea a fi neamţ.

  — Poftesc, a salutat el cu mâna la şapcă, cu ce pot să fiu la serviciul dumneavoastră?

  — Te-am ruga, domnule, a răspuns munteanca cu ochii tulburi şi cu inima bătând, să cauţi dumneata într-o condică a dumnitale şi să-mi spui despre nişte vânzări de oi care s-au făcut astă-toamnă.

  — Se poate; asta nu costă parale multe.

  — Om da cât trebuie. Negustorul care m-a îndreptat la dumneata zice că să-ţi dau de-un crighel30 de bere.

  — Dac-a spus el aşa, bine. Întâi să caut. În ce lună?

  — În luna noiembrie.

  — Da. Este. În luna noiembrie, duminica întâia, Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi au vândut oi trei sute lui Nechifor Lipan.

  Vitoria a dat un strigăt:

  — Asta este!

  Gâfâia pripit, privind cu ochii mari pe neamţ.

  — Poftesc, mă rog, ce este? a întrebat el cu grijă.

  — Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este soţul meu.

  — Tare bine: asta nu-i lucru de spaimă. Nu, mă rog, nu-mi datoreşti nimica, adăugi el ferind cu mâna într-o parte bancnota. Eu am băut atunci aldămaş – şi gata. Asta a fost cea mai mare vânzare de la noi. Bărbatul dumitale s-a înfăţişat, a bătut palma, a scos ş-a numărat paralele ş-a cerut adeverinţă. S-au mai înfăţişat cumpărători: dar nu mai erau oi. Au venit doi gospodari de treabă şi necăjiţi şi l-au rugat să le lese lor măcar o parte din oi. El i-a cinstit şi pe dânşii ş-a răspuns că le-a da şi lor o parte. Au făcut învoială pentru o sută de capete. I-au dat puţintel câştig – omul dumitale s-a arătat galant. Mi-a plăcut: ş-am rămas cu dânsul prietin. Poftesc, mă rog, de ce plângi dumneata?

  Vitoria căzuse pe o lădiţă, cu fruntea în palme, şi suspina.

  — Te rog, zise bătrânul, fii dumneata bună şi stai pe-un scaun. Ea se împotrivea să se scoale din locul ei de umilinţă.

  — Spune, mă rog, ce este?

  Ea-i spuse îndată ce este. Îşi ştergea ochii cu mânecile sumăieşului şi grăia pripit.

  — După acea cumpărătură de oi, Lipan nu s-a mai întors acasă, nici n-a mai dat semn de viaţă.

  — Nu se poate.

  — Ba se poate. De aceea am venit până aici, să-i caut urma.

  — Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot să-l pricep. Am fost şi eu de faţă. Au despărţit o sută de oi. Cu oamenii lui Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi, cu cânii şi cu măgarii, le-au pornit la vale, ca să le ducă la un iernatic. Când abia se mai zărea colbul oilor tocmai în fund, au încălecat ş-au pornit şi ei.

  — Cine?

  — Prietinul meu Lipan şi cu ceilalţi doi munteni de care am pomenit.

  — Care munteni? cine? de unde?

  — Iaca asta nu ştiu. A fost o daravelă între ei. Se vede că se cunoşteau. Le-au cântat lăutarii, au băut, s-au îmbrăţişat: după aceea s-au dus după oi. I-am spus: servus şi la revedere! Adevărat că, de atunci, nici eu nu l-am mai întâlnit.

  Bătrânul îşi mângâie c-un deget mustăcioara tuşinată, îşi trecu dosul palmei pe bărbia rasă cu îngrijire şi-şi ridică ochii în bagdadie, căutând un răspuns la nedumerirea lui. În bagdadie nu era decât lampa, cu ţilindrul afumat.

  — Asta-i tare curios! zise el, scuturând din cap. Acasă n-a venit?

  Vitoria înălţă din umeri, jignită de întrebare.

  — Poate-i la iernat cu oile.

  — De ce nu mi-a trimis răvaş? De ce nu mi-a