— Eu de unde pot şti? Eu nu sunt vinovat cu nimica, zise neamţul ridicându-şi în laturi palmele. Eu cred aşa că, dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, se întoarce el singur acasă.

  Vitoria holbă ochi răi.

  — Eu nu înţeleg ce vrei să spui dumneata.

  — Dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, repetă mai încet bătrânul.

  Gheorghiţă pricepea ce vrea să spuie slujbaşul. I se părea că maică-sa nu pricepe. Nu îndrăznea să se amestece şi să lămurească. Dar deodată, privind pieziş la ochii ei, avu înţelegerea că ea de mult bănuieşte toate. Nu numai bănuieşte, ci ştie tot. De aceea se şi află ei aici, la Vatra Dornei.

  — Acuma ce-i de făcut? întrebă cu un fel de umilinţă slujbaşul.

  Cu mânile apăsându-şi tâmplele, Vitoria se cumpănea încet într-o parte şi-n alta. Închisese ochii. Apoi îi deschise şi privi în juru-i. Cu mirare, bătrânul o văzu zâmbind. Nu înţelegea ce gând are.

  — De-acu mă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s-au dus tot la vale?

  — Da, mă rog.

  — Tot la vale, înspre un loc de iernat?

  — Da, mă rog. Pe cât i-am înţeles, au apucat drumul pe Neagra.

  — Cred că m-a ajuta Dumnezeu şi mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă.

  — Da, mă rog, hm! făcu bătrânelul rămânând singur, ca să se minuneze şi mai mult de asemenea muiere ciudată.

  XI.

  Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul şi a prins a bate de cătră miezul-nopţii. Dezgheţurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate şi pe sub fuga aceasta de nouri subţiri, cei doi călători au umblat în tăcere ca printr-o ţară nouă. Abia o văzuseră în ajun şi acuma n-o mai cunoşteau.

  Caii bocăneau cu potcoavele lui moş Pricop prin gloduri îngheţate şi grunzuri. Drumurile şi potecile erau pustii. Ferestrele crâşmelor degeaba arătau covrigei uscaţi în gâturi de sticlă cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire şi dezolare. Asta însă pentru puţină vreme, căci biruinţa deplină a soarelui nu putea să întârzie.

  Toate stăteau ca-ntr-o aşteptare. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă. Aşa dezlega Vitoria înţelesul acestor înfăţişări schimbate.

  La marginea celei din urmă Dorne, cum intrau, era crâşmă, după rânduială. Au descălecat ş-au lăsat caii unul lângă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe.

  S-a ridicat de după gratiile tejghelei o femeie, care se silea să oprească, cu palma, căscaturi somnoroase. Vitoria a poftit o garafă de vin ş-a cerut şi al treilea pahar. Crâşmăriţa a aşezat la rând şi al treilea pahar. Au vorbit puţine lucruri despre vreme, despre nutreţul vitelor. Deşi somnoroasă, fiind femeie şi crâşmăriţă pe deasupra, gazda n-a lipsit să-şi puie întrebările cunoscute.

  — Da’ dumneavoastră de unde veniţi?

  — Venim din Vatra Dornei.

  — Şi unde vă duceţi?

  — Ne ducem încolo, la vale.

  Vitoria a stătut puţintel la îndoială. Pe urmă a mărturisit:

  — Mă duc după un datornic.

  — Aşa?

  — Da. Este o pricină cu nişte oi, care au trecut la iernat astă-toamnă, cătră Sfinţii Arhangheli.

  — Aha! a făcut femeia cu nepăsare.

  — Pe-aici pe la dumneata n-or fi făcut cumva popas?

  — Or fi făcut.

  — Pricina mea e pentru un cârd de trei sute. Şi stăpâni erau trei, călări – unul pe-un cal negru.

  — De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram eu dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul Şarului.

  — Dar bărbatul dumitale nu-i aici? Poate va fi ştiind el.

  — Nu; că acuma-i duse el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, încheie cu acrime crâşmăriţa.

  Pe când încălecau, Vitoria a făcut o observaţie cu glas destul de tare, ca s-o audă dinlăuntru gazda.

  — Se vede că aici nu-i loc de popas.

  — Dar de ce-i? a dat răspuns ascuţit crâşmăriţa, grăbindu-se să scoată afară numai capul.

  — Pe-aicea te uiţi şi treci, a grăit cu buzele subţiate şi apăsate nevasta lui Lipan.

  Crâşmăriţa s-a simţit pe loc otrăvită de asemenea ocară. A ieşit cu totul în prag, lepădând câteva vorbe rele. Vitoria n-a mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-însa se zbătea năduful. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi îngropat subt ochii săi.

  Au mers fără să schimbe o vorbă, până în celălalt capăt de sat, la ieşire. Munteanca a strâns frâul.

  — Iar oprim şi iar vorbim? a întrebat cu îndoială Gheorghiţă.

  — Iar. Ce vrei să fac, dacă asta-i slujba pe care o am?

  Aici era o bătătură largă, cu multe rămăşiţi ale popasurilor.

  Crâşmarul, om cărunt, negricios şi subţiratic, nu părea posac şi avea ochi ager.

  — Vă întoarceţi aşa degrabă? întrebă el. V-am văzut trecând ieri. Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tângui:

  — Ce să facem? Mă întorc, om bun. Am nişte daraveri încurcate. Văd că dumneata, dacă te-oi întreba ceva ai să-ţi aduci aminte.

  — Să vedem, întreabă-mă. Iaca vinul pe care l-aţi cerut, iaca paharele. Dar socot că să bei întâi dumneata care întrebi. Şi dacă ţi-oi fi de folos, oi gusta şi eu.

  — Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeţă. Să te ferească Cel de sus de năcazuri ca acela pe care-l am eu.

  — Dacă nu mi-i spune ce te doare, nu ţi-oi putea fi de nici un folos.

  Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări.

  Omul îţi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se însenină puţintel. Cătră Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la