să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun – din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frângă – care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.

  Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să-l pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar – mă înţeapă mintea – nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atât de bine arestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simt intens, iminent, la pândă.

  În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ – un ancien beau 15 – („Lasă că n'or hi atât di răi şi iei. I-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şi li dă drumu să se înveţe iei minţi”) – că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-l aştepte pe părintele Cazacu, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.

  Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. Nu puteam: a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându-mă în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspre Azuga şi Buşteni.)

  Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-l frige o vecină din blocul de alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpânire pe mine, apoi se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntâi cade anul acesta într-o vineri; sâmbătă 2 e sărbătoare legală, duminică e duminică, joi seara e revelionu! – şi activitatea e reluată abia luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon. (Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.)

  Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă când am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cât mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.

  Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, dormim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întâmplă nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singurul rămas nearestat şi că nu se poate să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi câte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut a-i ghici în priviri – căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decât gentileţe extremă – o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de când membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încât mă plimb ţanţoş cu doamna Z. Pe străzile din jurul bisericii Batişte şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un râuleţ, BatişteA. Afluent al Colentinei – sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că nu-l voi mai părăsi pe Dinu, că. – şi o dau pe biata mea franţuzească – voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.16 Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit – sau inconştient – deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare – încă în stare – s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecând după cât constat că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. Franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.

  Toamna 1966

  În piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul cărora drogurile, halucinogenele,