compuşii acidului lisergic – LSD-ul mai ales – marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl (le ştiu de la Gigi TZ. Care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele – opiaceele, haşişul, heroina – şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pill can make us innocent.17

  Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu o poate (re)da şi păstra decât numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna: dându-ne sentimentul culpabilităţii.

  — Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.

  Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. „Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină.”

  Iată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolO. Dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unui limbus şi printre confuziile unui vag limbaj. Căldiceii.

  — Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea noi singuri, pe cale materială – şi că ne sunt date de sus.

  Încăo dovadă a existenţei lui Dumnezeu.

  31 decembrie 1959

  Nu sunt deloc surprins când tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pâinii.

  Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul.

  Nu-i vorba de pâine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva.

  Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?

  Îmi rânjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. Frică nu-mi este atâta, cât mai ales mă simt luat peste picior, păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine fără grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească, pentru că-i singurul animal care-şi râde de pradă înainte de a o mânca.

  Sunt foc supărat. Surâsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decât rău, nu-mi piere de pe faţă nici când sunt gata.

  În ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.

  Tata e un om mic de stat, mai curând grăsuţ, cu un umăr niţel strâmb – şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobândit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amândoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbâtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrân. Nu se poate să nu vadă cât îmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl paşte şi pe el.

  Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. În ultima zi! În ultima clipă! În treizeci şi unu!

  Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmânată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o când m-am înapoiat, destul de târziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-l întâlnesc des şi amplu în detenţie; deocamdată nu-i decât un gen de imagine subliminală, un licăr, un tremur uşor, dar gestul părintelui meu – căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic – îmi pune un nod de înduioşare în gâtlej.)

  — La închisoare aud povestindu-se – versiunile diferă destul de mult între ele – filmul Generalul de la Rovere.

  E o producţie a neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu