O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.

  Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa Împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Până la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luându-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească impostura cu preţul sângelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.

  Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvârşire, de nu-l întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decât modelul autentic.

  Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atât de minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!

  Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfârşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să rămână cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecât spre mânăstirea respectivului cin.

  Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.

  Actorul roman care, făcând-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atât de natural al interpretului, atins de har, până ce, înţelegându-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.

  Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfânt, erou.

  După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă zoriţi acasă; se strâng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi până târziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido. (De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sângelui, sângele ca statică pecete a neschimbării. În vreme ce sângele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.)

  Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricând, samurai!

  Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii – ci transformarea făpturii.

  Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.

  31 decembrie 1959

  Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C şi de piramidon şi o carte groasă.

  La Securitate sunt deîndată primit cu foarte multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începând cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din când în când fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cât doriţi, sunteţi doar nu învinuit, ci martor) ori sug câte o vitamină.

  Interogatoriul durează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?” şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire la gârlă. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontat. Întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stărui destul de hotărât în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.

  Urmează o întreagă „comedie”: se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dând să iasă, se răzgândeşte şi revine. Mi se promit câte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrâneţea tatii pe care nu-l pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca – fireşte – un câine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii