cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricând, lucrul acesta se va aranja cât ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des – eventual, se va vedea – voi face câte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi, ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricât aş fi de reacţionar (- zâmbete – partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mâinile înroşite de sângele coreligionarilor mei. Într-atâta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încât ceea ce mi se cere nu-i decât un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.

  Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră – şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie – cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut – în margine – toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.

  Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru. Dar frică tot îmi este.

  Căci n-a fost decât actul întâi – de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gândire, urmând a mă prezenta luni 4 ianuarie la orele opt când mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi sfătuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru „salvarea feţei”, stabilit fiind ca luni să trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.

  Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e – cum să spun? – fatidic.

  A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere, pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrânului. Îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! În sfârşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrânul, în el ai încredere, şi vino luni.

  Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toţii.

  — Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.

  Să le iau pe rând. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. Îşi aveau flăcăii geloşi şi mândri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi care lătrau în tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pâine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că – până-n clipa morţii, se-nţelege – nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla. (Un fel de acoperământ – al Maicii Domnului mai ales, care chezăşuieşte oamenilor de treabă – şi dacă-i vorba aşa toţi suntem de treabă – caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.)

  La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ la pozitiv, începea să-mi rânjească sfidător). Binecuvântat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele