Gala Galaction că a găsit – aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lângă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe – şi mai mult dădeai de turme decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. Întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blândeţea poporului român îşi are obârşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.)

  Mai erau – ţin bine minte – şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind, tăgăduindu-ţi pacea. (De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.)

  Are orice om câte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare, între Capra şi Fundeni – şi-n curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scânduri şi butuci îmbibaţi se răspândeşte un parfum înţepător.)

  Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică deşi cu mijloace atât de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decât salcâmul curţilor sărmane şi cârciumile târgoveţilor mintoşi?

  De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai târziu, mult mai târziu, pe căi negingaşe.

  La Jilava, pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curând la concluzii care ne bucură pe amândoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc”, altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sânge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rândul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sânge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru, dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încântaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.

  4 ianuarie 1960

  Luni la ora opt, după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară, pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe câmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul.

  Într-un târziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit în camera martorilor.

  Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou – acum de la început – explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în cap? Tot în mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu bătrânul? Ce ţi-a spus?

  Primul lucru pe care-l fac, împins (avea să-mi spună mai târziu Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mândru şi, da, foarte calm.

  Toţi câţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rând. Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un câine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale – neexpurgat transmise – le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrânul”, precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a produce, iarăşi, alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decât a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai degrabă decât teamă să încerc un fel de amuzament.

  Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atât încât să-mi vină a crede că au minţit când au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat.

  Mă ţin însă dârz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le stă în putinţă spre a nu-l aresta. În fond, dialectica acuzator – acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate. Am pătruns prea adânc în