Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă. Apoi, deodată – e momentul dinainte fixat? – treburile iau altă întorsătură.

  Întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte, cuvintele devin exclusiv crude.

  Pe la cinci aud, în sfârşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele. Vitaminele, carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu, fanaticule, podoabă. Sunt pus sub stare de arest.

  Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc.

  Aiud 1961

  Plotinism.

  Există o degradare.

  La început e Cuvântul, Logosul.

  Oamenilor li se hărăzeşte a cuvânta.

  Cuvântul se degradează în vorbă.

  Vorbele se prefac în şabloane, automate. Aceasta e faza decăzută (rapidă, Kali yugal8) a lozincii. Heidegger stabileşte şi el deosebirea între Wort19 şi Gerede20.

  Personajul lui Saltâcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care potopeşte totul sub avalanşa de vorbe. Abisul vorbelor al lui Duhamel în Chronique des Pasquier, fără fund; taina înfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire: comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere generatrice a neroziei; hăţişul exegezei nimicurilor. Oul şi găina. Soma şi celula.

  Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule.

  Vorbăria nu mai e decât zgomot de fond. Iar lozinca – lavă îngheţată – transmite minciuna în stare stabilă, congelată.

  N-am ştiut.

  N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

  Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.

  Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?

  Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?

  Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) – încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

  Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivităţii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsele oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

  Chibrite aprinse aruncate peste benzină.

  Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele ascunse? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?

  — În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mântuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?

  De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu când fierul te pătrunse.”

  Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.

  Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard – şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişând răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvârşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sângerând, găurit, terfelit, sfârtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski – făţiş – că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră,